Verdele, culoarea regală a iubirii

Orice formă ar lua poezia de dragoste, fie că adoptă poetici revolute, ce revin cu noi puteri de fascinaţie, sau instrumente moderne de poetizare, ea este citită mereu cu acelaşi sporit interes, deşi vorbeşte despre lucruri arhicunoscute. Condiţia persuasiunii este să transmită în date autentice viaţa sentimentului, siajele trăirii. Verde regal (Arc, 2014) e o poezie de dragoste care te copleşeşte tocmai prin pulsul ei viu, prin temperatura care răzbeşte din cuvinte. Versurile sunt lipsite deaditivi livreşti, textualizanţi. Nimic altceva decât extracţia pură a sentimentului. Respirând prospeţime și decantare, excelând în nuanţă, lirismul indică și o viziune artistică de mare rafinament. Aici e mâna unui poet format, spune Eugen Lungu în prefaţă, deşi modesta lui biografie nu semnalează o şcoală a poeziei. Cartea este debutul postum al unui misterios profesor de muzică, Emanuel Alexandru. Fiecare vers face dovada că talentul autentic se poate situa şi în afara biografiilor literare celebre. Mircea V. Ciobanu, admiratorul și susținătorul necondiționat a lui Roland Barthes în critica basarabeană, va putea să regăsească aici toate deliciile unei a-biografice și a-temporale „plăceri a textului”. În Verde regal iubirea exultă, e pasională, trăită la mare adâncime şi cu mare intensitate sufletească. Verdele regal este imaginea diafană a femeii-pasăre, care-şi încântă iubitul cu revărsările ei de prospeţime şi tinereţe, ca într-o contemporană Cântare a Cântărilor. Ea vine să-şi pască mieii în amurgul bărbatului dezamăgit și resemnat, gata pentru plecarea finală. „Cu cele lumeşti, îmi părea, am încheiat socotelile”, se destăinuie el. Dar, în locul securii, neașteptat și subit, vine dragostea cu senzaţia puternică şi vitalizantă a verdelui regal. Surpriza e trăită intens, frenetic, până la extazul bucuriei amestecate cu durerea: „Ho! dragii de voi, mânjilor, vă rog, mai încet! – / că-mi rupeţi cordul întins ca o strună/ şi-mi zdrobiţi cu copitele splina.” Versurile crează un dublu ecran al perspectivei: de până la marea întâlnire şi de...

Născut în ’58

Născut în ’58: antologie în versuri, coordonată de Adrian Alui Gheorghe, cu o prefaţă de Vasile Spiridon, Bucureşti, Cartea românească, 2013.   Adrian Alui Gheorghe, Vasile Gârneţ, Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Ioan Es. Pop, Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu, Radu Voinescu şi Varujan Vosganian au în comun anul naşterii 1958 şi Poezia. Pe lângă faptul că în condiţiile libertăţilor actuale aceste două argumente sunt suficiente pentru coagularea unei antologii poetice de grup, criticul literar Vasile Spiridon, născut şi el în acelaşi an, găseşte în textele lor „înţelesuri de ansamblu”, datorate unei experienţe socio-culturale comune. Văzând lumina zilei în ultimul an al „obsedantului deceniu” şi trăind „o jumătate din viaţa lor de până acum în comunism şi cealaltă în capitalismul contemporan”, cei nouă poeţi îşi transpun în formule poetice diferite mărturiile despre „timpul de odinioară” şi „determinismul interior” creat de el. Unghiul de lectură al lui Vasile Spiridon, ce relevă o anume poetică a limitelor existenţiale pe care poeţii antologaţi aleg să le depăşească prin poezie, este extrem de profitabil. Personajul liric al colecţiei lui Adrian Alui Gheorghe este bătrânului poet, căruia moartea îi tot dă târcoale, provocându-i transpuneri în vis, de unde recapitulează filosofia împăcării în naraţiuni parabolice. Pentru că: „Da, când nu visezi, un întuneric groaznic se întinde/ jur împrejur încât viaţa nu mai ştie în ce parte/ să-şi mişte şoldurile uriaşe, măruntaiele ei pline/ de hrana putredă, fruntea năduşită de sărutul lipicios al morţii… ” (Erich). Poezia lui Vasile Gârneţ este un convingător decupaj de imagini ale unei existenţe derizorii la marginea Europei: „zilele în Basarabia vin ca o promisiune/ şi degradează, vai! Imediat/ într-u sentiment ce mărunţeşte egal, totul/ împarte generos sărăcia disperarea frica/ umilinţa moartea iubirea ş muzica populară…”, căreia i se opune printr-o strategie a replierii „terapeutice” în poezie şi în iluzia normalului creat de aceasta: „ştiu că există o vrajă malefică a vieţii un baroc...

Marin Sorescu şi poemele sânilor

Citind poezia lui Marin Sorescu am constatat că fascinează, marchează în primul rând poemele din 1996, acea seninătate cu care e gândită şi întâlnită moartea. Dar astăzi nu despre aceasta am să vă vorbesc. Am să vă vorbesc despre o altă ipostază a poeziei lui Marin Sorescu, una senzuală, erotică, organică, plăcută, dacă vreţi. E vorba despre o dimensiune în care corporalitatea feminină apare în forma ei naturalistă, dar deloc pornografică, o dimensiune a descoperirii celuilalt, care este femeia, acea fiinţă complementară prin diferenţa-i: „Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva/ Dintr-o coastă a lui Adam./ Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,/ Încât chiar în clipa aceea/ Şi-a pipăit coasta imediat următoare,/ Simţindu-şi degetele frumos fulgerate/ De nişte sâni tari şi coapse dulci/ Ca de contururi de note muzicale (Adam). Citim la Sorescu şi devenirea ginică prin corporalitatea sa specifică: „Fetiţei îi răsărise sânii/ Pe neaşteptate./ Credea ca s-a lovit cumva,/ Că sunt doua umflături,/ Două cucuie/ Şi tot aştepta să dea înapoi/ Dar sânii creşteau, creşteau/ Şi fetiţa împreună cu ei,/ La umbra lor parfumată,/ Ajungând fată mare,/ Şi, înţelegând, până la urmă,/ Că nimic nu mai dă înapoi/ Odată ce-a apucat să dea înainte” (Candoare). Ipostazele poetice, în care apar cele două părţi corporale hrănitoare la o anumită etapă a vieţii, dar şi dătătoare de senzaţii şi plăceri veneriene, sunt diverse şi pline de farmecul lor: Iată femeia seducătoare: „Pieptul tău se umflă gata să sară la mine,/ Se dă la om vasăzică,/ Ţineţi sânii cocoană în lanţ,/ Că acum or să sară/ Peste uluca bluzei” (Ninsoarea). Femeia-marială, Madona: „O stea m-a călăuzit la aceşti sâni,/ Ca la două, albe, muşuroaie cu minuni […]/ Îngenunchez la sânii tăi, ca magul,/ Şi nu mai pot de dragul lor, de dragul./ În ei furnicile lucrează de cu noapte,/ Furnicile care dau lapte […]/ Obrazul lasă să-l...

Un taur în vitrina de piatră

Liviu Antonesei Un taur în vitrina de piatră, Editura Adenium, Iaşi, 2013   Antologia apărută la editura Adenium oferă o colecţie generoasă de poeme preluate din cele 5 volume scrise de Liviu Antonesei, începând cu 1977 şi până în 2012. Poetul ieşean face parte din generaţia anilor ’80, cea care a adus în poezie gustul pentru postmodernitate, impunându-se prin curajoase încercări de redescoperire a realului şi a discursului. În acelaşi timp, poezia sa creează o imagine diferită, individuală, care n-a eludat nici pe departe componenta modernistă de tip mallarméan. Din chiar primul compartiment – Căutarea căutărilor – se desprind modele cum sunt Edgar Poe, Mallarmè, Rilke, Osip Mandelştam sau Boris Pasternak, Bacovia, Arghezi şi Stănescu, de la care a deprins „A Logosului boală” şi care i-au servit de „abecedar” liric. Ceea ce se întrevede în miscelaneul experimental al primelor volume este efortul autorului de a găsi definiţia poeziei şi de a obţine certitudinea propriei opţiuni. Vom vedea că fiecare poem, într-un fel sau altul, tatonează, explorează, reflexiv, tensionant sau legănat de valurile visului, labirintul verbal pentru a da de formula perfectă a poeziei. Dialogul cu autorii diverselor formule poetice nu va duce la vreo concluzie fixă, dar tocmai în frământarea căutărilor stă farmecul poemelor lui Liviu Antonesei şi, mai ales, în liminaritatea atitudinilor şi a modurilor de tratare a acestui referent care este poezia. Antonevrozele – titlu apărut dintr-o ingenioasă alăturare de cuvinte – adună poeme ce reprezintă, medical vorbind, un fel de autoanaliză şi autoterapie. Toate produsele „Phamakon”-eutice utilizate/recomandate pentru a asigura buna desfăşurare a acestor „terapii” reconfortante sunt exclusiv poetice. Putem urma un cours d’amour cu o colecţie de bijuterii lirice închinate iubirii (şi acestea concepute pe muchia dintre ars poetica şi ars amatoria) sau putem avea o experienţă iniţiatic-spirituală, citind versuri dedicate zeiţei Eona. „Cine este Eona? O, dacă aş şti! – ni se confesează Liviu...

Citirea zidului

Nicolae Spătaru Citirea zidului, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2013   Rilke nu e singurul poet cu care Nicolae Spătaru dialoghează întertextual, aşa cum se întâmpla într-un volum din 2000, intitulat Tristeţea recită din Rilke. Pentru că sentimentul acesta a vibrat pe mai multe voci, în noul său volum, ce îi adună poeme din toate plachetele scrise până acum, poetul îşi înmulţeşte canalele de comunicare. Improvizând motivul „meditaţiei”/„citirii” în preajma „zidului”, rămas „intact ca prin minune”, Nicolae Spătaru nu e patetic ca „ruino-liricii” Vasile Cârlova sau Dimitrie Bolintineanu, nici filosof ca Mihai Eminescu. Raportarea la istorie, eventual la o istorie a poeziei pe tema tristeţii este una cerebrală. De Bacovia îl leagă ancorarea într-un cronotop al oraşului mohorât, „pierdut la cărţi”, „cu trotuare învineţite de frig”, „barbar”, „în vacarm”, „cu câini vagabonzi”, loc al însingurării şi al lipsei de comunicare cu iubita „întomnată”. Retuşarea „urâtului” este însă preferată stărilor de dezagregare sau de agonie, de aceea poemul „încearcă să năucească apocalipsa”, produce „coşmarul frumos”, ne serveşte „visătoare cazane infernale” etc. Poemele emană totuşi o tristeţe filtrată prin intelect şi chiar un spleen existenţial bine machiat în nuanţe ironico-ludice. Cu poeţii optzecişti Nicolae Spătaru are în comun înregistrarea cotidianului tern, plictisul existenţial, dar fără revolte existenţiale (ba chiar în căutarea „re-revoluţiei”), discursivitatea, „complexitatea unor eşafodaje ludice” (Grigore Chiper) şi dimensiunea metaliterară. De aceea după geam „plouă ca într-o sută de poeme despre ploaie”, toamna vine „ca dintr-un manual şcolar”, iar viaţa e imposibilă în afara „buletinului de ştiri de la ora opt” cu mesajul lui repetitiv până la uzură: „şi din nou ştiri”. Aliona...