Владимир Бешлягэ и его роман «Жизнь и смерть несчастного Филимона, или Тяжкий путь самопознания»

Особое место Владимира Бешлягэ в румынской литературе основано на его умении превратить собственную писательскую деятельность в индикатор драматических событий и поисков исторически обделенного и травмированного общества. Автор «Прерванного полета»* не поддался прессингу денационализации, лишения индивидуальности, дегуманизации (и других ущемлений, которые и сейчас неотступно преследуют румын с левого берега Прута), неизменно сохраняя чувство внутренней свободы. Михай Чимпой констатирует в «Открытой истории румынской литературы Бессарабии» принадлежность Владимира Бешлягэ к поколению «детей тридцатых годов», момент становления которого на правобережье Прута совпадает – в литературном плане – c переломом неомодернизма, находящегося под звездным знаком поэзии Николае Лабиша и зародившегося от робкой политической либерализации после первого послевоенного десятилетия. В отличие от своих румынских сверстников, этому поколению предстояло преодолеть не только неблагоприятные последствия идеологических нападок, но и расхождений культурного порядка. Вынужденные принять на себя бремя представителей «молдавской» литературы в общесоюзном литературном потоке, несколько писателей, утвердившиеся в период 60-х годов, сумели возродить самосознание интеллектуалов на основе эстетических и национальные идеалов. Общественно-историческая обстановка, в которой Владимир Бешлягэ начал публиковать свои произведения, была неблагоприятной и для традиционной литературы, и для модернистских экспериментов. Несмотря на то, что смерть Сталина определила период относительного послабления напряженности, а цензура несколько смягчилась, писателям так и не удалось творить в согласии со своими внутренними устремлениями. Официальные заявления о свободе слова очень быстро обрели лицемерную двусмысленность, облеклись в формы революционной восторженности, свойственной пролеткультовскому десятилетию. На фоне недавнего сталинского прошлого никак не могло быть места устойчивму развитию литературы, как и невозможно было откровенно выразить свое отношение к привитию художественного «оптимизма». Однако эпоха была полна возможностей для творческих людей, которые отважились регистрировать болезненные моменты прошлого. Именно в тот период появились наиболее значимые писатели на Востоке, которые противопоставили социалистическому реализму свои альтернативы. В противовес продукции, пораженной социалистическим реализмом, трезвонившим о классовой борьбе, героическом труде советского молдавского народа и о значении коммунистического строя в развитии цивилизации, новая молдавская литература совершила в годы хрущевской «оттепели» прыжок во спасение своей самобытности....

Pink literature sau poezia în dresuri roz într-un poem de Muşina

Şi după ce iese din clădire, portăreasa ia un scaun, se duce la statuia lui Eminescu, îl leagă la ochi cu baticul negru pe care-l are în mână. Ca să nu se vadă că cineva i-a colorat ochii cu o cariocă roz.  un cristian, „Morţii mă-tii” Nu l-am cunoscut pe Alexandru Muşina… Dar ştiu că a debutat în literatură în anul în care mă născusem eu – 1982. Astăzi e un alt peisaj literar, cu alte nume şi alte cărţi. Un peisaj reconfigurat şi de Muşina, fiind produs şi el de acesta, la rândul său. Mai jos mă voi referi la un poem semnat de acest scriitor, un text simptomatic, după mine, pentru poezia română la zi şi nu numai pentru poezia română. Adrian Dinu Răchieru scria că Muşina „persiflează poezia în «Poezia în pijama roz»”, Grigore Chiper constata şi el, referindu-se la ciclul „Poezia în pijama roz”, că aici „apar toate însemnele unei poezii numite – atunci când trebuie definită lapidar – a cotidianului.” Paul Grigore, referindu-se la ultima strofă a poemului, anunţă „o modalitate sui-generis de demistificare a puterilor demiurgice ale Poeziei”. Or, „Poezia în pijama roz” e mai mult decât un text ludic despre trăirile poetice ale unui eu intim. E un manifest, mai bine zis, un text-diagnoză a unei epoci în care poezia (literatura) e alta. Într-un interviu acordat Doinei Ioanid, pentru „Observatorul cultural”, Muşina constata: „acum 30 de ani (se sperie gândul!), într-o perioadă în care se scria numai despre ere şi sfere (Ioan Alexandru cu imnele, Nichita Stănescu cu Necuvintele), am pledat pentru poezia cotidianului, adică să scrii despre lucrurile care-ţi sunt realmente apropiate. Şi am avut dreptate. Dar nu eu am creat trendul, eu doar l-am sesizat mai repede. Acum s-a ajuns la ceva cam departe de poezia de vârf, la manelizarea autenticităţii, a poeziei cotidianului, a poeziei biografice. La iluzia că tot...

Mihai Cimpoi: „Am fost «un lup singuratic» faţă-n faţă cu literatura care mi-a fost «pradă»”

  (Fragment din cartea Aliona Grati în dialog cu Mihai Cimpoi: „Sunt un om de cultură devenit un destin”, Ed. Prut internaţional, 2013)   A.G. Domnule academician, dintre cele trei discipline fundamentale ale studiului literaturii, critica constituie miezul în jurul căruia alegeţi să vă fixaţi identitatea profesională. Nu este opţiunea cea mai simplă, tocmai dimpotrivă. Act funciarmente valorizator, presupunând cunoaşterea şi operarea unor principii, criterii şi concepte temeinice, critica indică, încă de la origini, o judecată selectivă, care în toate timpurile a pus în primejdie pe oricine şi-a asumat-o. De ce critica literară? A fost o întâmplare, a fost o influenţă exterioară, sau a fost o chemare? M.C. Desigur, de la origini critica înseamnă judecată (bună), zeiţa Themis fiind, aşadar, cea care o tutelează. Cântarul (= cumpăna) este atributul ei simbolic. Or, o cântărire (= cumpănire) este o operaţie care cere inteligenţă, sensibilitate, dar analitic asociativ / disociativ, logică („critica bună, rea trebuie să fie logică”, postula şi Alecu Russo al nostru). Ca şi „literatura” şi „cultura”, ea este mereu definită / redefinită cu o transmutare permanentă de accente teoretice: estetică în mişcare, fenomenologie, poetică a textului în devenire, hermeneutică, metaliteratură şi şirul de definiţii categoriale poate fi continuat. În toate condiţiile statutare rămâne, însă, judecata de valoare. În cazul meu, critica s-a născut, paradoxal, dintr-o dragoste faţă de literatură. Căci Gogol stăruia, într-un articol, anume asupra acestei calităţi a ei. Deci a fost, indiscutabil, o chemare, o chemare a dragostei ce-o purtam scrisului, valorilor.  A.G. Să vorbim despre începuturile criticii Dumneavoastră care a stat sub zodia unui impresionism elevat, estetizat, impregnat de neologisme. Exprimarea artistico-elegantă, poematică, cu volute stilistice şi exces de metafore l-a determinat pe Constantin Ciopraga să Vă caracterizeze drept un „hermeneut de ţinută modernă”, iar unii Vă consideră un „critic artist”. Ce credeţi despre asta? V-a făcut diferit de ceilalţi critici ai timpului de la...

Jean Rohou, L’histoire littéraire

Jean Rohou, L’histoire littéraire, Nathan, Paris, 1999   Apărută la editura Nathan Université, L’histoire littéraire se înscrie îndată în şirul studiilor alternative de excepţie. Cartea nu expune doar expeditiv traseul diacronic al evoluţiei literaturii franceze, ci şi amplasează opera literară în contextul epocii, readucînd în prim plan perspectiva sociologică. Jean Rohou surprinde şi înregistrează noile mutaţii ale epocii, trecând prin filiera sociologiei literaturii şi a criticii marxiste, sociocritica, sociopoetica şi pragmatica literară, prezintă modalităţi de recuperare a socialitatăţii textului literar prin prisma obiectivităţii şi a istoricităţii. Scriitorul şi profesorul francez este pasionat de istoria literaturii franceze şi îndeosebi de creaţia raciniană, motiv pentru care recurge la o serie de exemplificări ale unor fenomene literare ce converg în opera autorului tragic. Conştient de faptul că analiza unei opere literare trebuie efectuată în strînsă corelaţie cu orice formă de literaritate, discuţiile purtate asupra unor creaţii artistice sunt realizate ţinîndu-se cont de conceptele teoretice corespunzătoare, dar şi în conformitate cu dezideratele pe care le implică un astfel de demers. Interacţiunea dintre creaţia artistică şi mediul social este semnalată încă din antichitate, fapt relevat de autor, dar studii veritabile apar sporadic, abia începînd cu secolul XVII. Este perioada de care Jean Rohou leagă începuturile istoriei literare. Pornind de la această perioadă, el îşi focalizează atenţia pe autori şi cele mai relevante contribuţii ale lor, realizând o prezentare concisă, menită de a informa şi familiariza cititorul asupra complexităţii faptelor literare. Astfel, într-o variantă sintetică avem traseul istoriei literare, pornind de de la primele reminiscenţe atestate odată cu H.Taine, Hennequin care pledează pentru o analiză sociologică, Saint-Beuve şi contemporanii săi care reabilitează opera şi autorul ei în contextul socio-cultural şi până la aplicatele studii ale lui Gustave Lanson, Lucien Febvre, Mornet, René Bray, Antoine Adam, Paul Bénichou, Saussure, Lévi-Strauss, Genette, Pierre Bourdieu, Claude Duchet, ş.a. În rezultat se adună concepte, se pun în circulaţie noi...

Versul verde al liricii lui Liviu Damian sau rezistenţa prin agri-cultură

Într-un eseu despre estetica literară ziceam că dacă unii pretind că au rezistat în tăcere, prin cultură şi literatură, atunci au făcut-o şi ţăranii, care tac şi rabdă, au făcut-o prin agricultură, o cultură şi ea până la urmă. Citind poemele lui Liviu Damian am ajuns la ideea că şi un poet poate să reziste prin cultura naturii, mai bine zis prin cultul elementului natural, care marginalizează ideologicul, angajarea şi cântarea unei lumi citadine construite de partid. E acea „rezistenţă la situaţii” („Focul din verb”) pe care o citim la Liviu Damian. Nu este vorba de o poezie tradiţională, ce îşi trage seva dintr-un proiect liric semănătorist. Modernitatea lui Liviu Damian se datorează conştiinţei timpului, care nu este modern, mai degrabă arhetipal, ca o cădere din timp, de aici şi versul: „poeţii mei / magi moderni cu feţele înţelepte” („Fila cu ritm”). Liviu Damian e un poet „coborâtor din neam de vechi plugari / îmblânzitor al vremilor moderne / admirator al versurilor lungi / pe care în câmpie le aşterne / nici libere, nici albe – versuri verzi” („Coborâtor din neam de vechi plugari”). Or, arta poetică a acestui scriitor anunţă o altă dimensiune: „versul verde”. E verdele dimensiunii câmpeneşti, dar şi „verdele matern” al verbului matern. E verdele care cromatic se opune roşului ideologic. Modernitatea aici este prezentă ca epocă şi ca înţelegere „sărind din rime ca din cuie” („Fila cu ritm”) poeţii constată: „Versurile noastre / sunt scrise pe hârtie […] / Nu sunt scrise pe-o frunză verde” („Hârtia”). Iar poezia de hârtie nu e decât finalitatea unui autodafeu: „Iar hârtia se aprinde uşor […] / Şi rămâne un strop de cenuşă” („Hârtia”). „Arându-se de-a surda pe hârtie”, „lăsându-se de plugărie” („Aratul pe hârtie”) omul trăieşte într-o birocraţie de hârtie în care „nu creşte spic, nici ramul nu-i în floare”, o birocraţie mai mult decât kafkiană. E...

« Articole mai vechi