„Intimatum”, transfer poetic al unui no man’s land simfonic

Suntem pe terenul unei purităţi, al unei devorante iubiri de viaţă – un elan psalmic, după spusele poetei. Radmila Popovici aduce în prim plan imagini cu ajutorul cărora ne impune o „realitate” inedită, combinaţiile fiind infinite pe „tabla de şah” din adâncul inimii (pe care, deseori, le ignorăm): „cu tălpile crăpate de zi crăpate de noapte / am pornit pe ultimul drum lung / către noi am ajuns / la o apă verde / cu peşti argintii // mi-am înmuiat picioarele / în apa verde şi peştii argintii / veneau ca piraniile la sânge / dar în loc să-mi sfârtece tălpile / mi le-au vindecat” („cu tălpile crăpate de zi crăpate de noapte”, p. 18). Poezia, în genere, este dorinţă acerbă de descoperire a unui ego perfect. Este căutare a absolutului. Autoarea volumului de faţă, „Intimatum”, recent apărut la Editura Vinea (mai, 2014), resimte nevoia de a ieşi din sine, de a risca, de a merge la capătul extrem al curajului de a fi. Nu (mai) suportă să rămână în sine, cu sine şi pentru sine. Arată o (auto)devorantă sete de perfecţiune. Neîntâmplător, aşadar, necesitatea de a iubi îi umple existenţa, căci fără a iubi aceasta nu ar mai avea nici un sens: „o simt o simţi / şi tu / cum se scurge / pe sub unghii / cum şerpuiesc / şiroaiele sub scalp / cum tună şi scapără / între omoplaţi / în burtă / cum se îngreuiază / picioarele // şi nu mai ajung / la tine / şi nu mai ajungi / la mine” („din prăpastia liniştii a izbucnit ploaia”, p. 24) Apele memoriei sunt când dulci, când violente, când susurătoare, când triste, când seci, însă totdeauna sugestive, „vorbitoare”. O melancolie neo-romantică devine flux continuu. Mistică, demnă, vocea autoarei devine ţipăt al sinelui îngenuncheat: „aşază-te în faţa mea / vom face / dragoste fără /...

Moni Stănilă. Cele două inimi ale sufletului

După publicarea a două volume de poezie, Moni Stănilă debutează în proză cu romanul Al 4- lea (Bucureşti, Tracus Arte, 2013), impunând convingător în spaţiul nostru literar scriitura cu miză teologică. Al 4-lea este o naraţiune cu experienţe-limită deopotrivă corporale și spirituale.  Trăiri plenare şi tensiune maximă în tot ce se întâmplă acolo. Personajele, el şi ea, au de trecut râuri şi ţări, pentru a scăpa de autorităţi. Accentul romanului însă cade pe parcursul iniţiatic al sinelui ce trăieşte marea și dramatica întâlnire cu celălat. Nu e vorba de altul. De celălalt, contopit cu sinele într-o legătură „de viaţă şi de moarte”. O carte aşadar  despre iubire, în sensul ei profund şi total, despre care puţini mai ştiu (și mai scriu) azi. Mai întâi, iubirea ca acceptare, apoi ca identificare totală (Că nu mai înţeleg cine e cine. Eu şi dublura, el şi dublura), dislocare de sine (Ce s‑a scurs din mine de am rămas goală?) şi dăruire supremă (Să îmi aduci hârtie, spun, acte, vreau să îi las inima mea). Etapele şi formele de manifestare ale iubirii indică o erotologie mistică[1], în care sufletul parcurge o ascensiune către sine, pentru a cunoaşte extracţia divină a iubirii. Traseul este lung, chinuitor şi plin de încercări. Prima condiţie spre revelaţia mistică este suferinţa purificatoare. La început, un pericol de moarte uneşte 2 persoane, 2 străini de fapt, într-un act disperat de supravieţuire. Ea îşi pune viaţa în mâinile lui, a salvatorului său întâmplător, cu încrederea absolută pe care o ai fie într-un om apropiat pe care-l cunoşti de-o viaţă, fie în necunoscutul care te salvează într-un moment de mare cumpănă, devenind parte din tine: „Iată omul care nu m‑a lăsat să mor şi care de acum nu mai poate trăi. Din cauza mea. Îi zâmbesc cu buzele, cu sprâncenele, cu ochii. Ca unui asemenea”. Cei doi fug de autorităţi zile întregi, obosiţi, slăbiţi, cu bucăţele...

Scriitorul Paul Goma în actualitatea imediată

Vladimir Beşleagă, Diana Vrabie, Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă, Maria Pilchin, Mircea V. Ciobanu, Alina Ciobanu-Tofan, Mihai Cimpoi, Maria Şleahtiţchi, Alexandru Burlacu, Andrei Ţurcanu, Aliona Grati     Nina CORCINSCHI, dr., conf. cerc., critic literar, realizatoarea anchetei Paul Goma este azi scriitorul al cărui nume provoacă, chiar şi la o simplă menţiune, reacţiile cele mai divergente. Faima mondială de cel mai cunoscut disident anticomunist, de adevărat „Soljeniţîn român” şi de scriitor român valoros, nu i-au asigurat lui Paul Goma o receptare adecvată, pe potriva talentului, o apreciere clară şi univocă din partea cititorilor din Republica Moldova. Scriitor „situat în absolut”,  străin compromisurilor de orice fel, incomod în opinii, el mai menţine încă în jurul său un câmp al atitudinilor radicale. Aprecierea unui scriitor, complex şi plurivalent cum e ilustrul nostru compatriot, presupune lectura aprofundată şi temeinică a cărţilor sale, viziune de ansamblu, adecvarea contextuală etc. O limpezire a apelor ar implica efortul conjugat al multor cercetători şi chiar a unei instituţii special create în acest scop. E cu putinţă oare? Sigur că da. Nu înainte însă de distanţarea necesară de etichetările şi ideile preconcepute, luate de-a gata din arsenalul unei critici reducţioniste, tendenţioase, care apasă asupra numelui şi a creaţiei scriitorului de la Mana. Paul Goma trebuie adus în faţa cititorului în toată complexitatea lui de scriitor şi om al cetăţii. Ce înseamnă opera lui pentru literatura şi cultura română, care este impactul ei artistic şi relevanţa în plan social reprezintă subiecte de o reală stringenţă. Pentru a elucida evenimentele recente care-l vizează pe Paul Goma şi reacţiile precipitate de acestea în spaţiul public, am invitat câteva personalităţi din mediul literar basarabean să răspundă la o anchetă. Le mulţumesc tuturor  pentru receptivitate şi promptitudine. 1. Academia de Ştiinţe a Moldovei şi Uniunea Scriitorilor din Moldova l-au propus pe Paul Goma la Premiul Nobel, apoi, împreună cu Uniunea Editorilor, la Premiul...