Basarabia în anotimpul moliilor

Romanul lui Mircea Daneliuc Strigoi fără ţară (ediţia a doua, revăzută, apărută la editura Adenium în 2014) are ca personaj principal un basarabean. În secolul trecut Basarabia nu a fost cruţată deloc de Istorie, iar personajul scriitorului născut în Bucovina la fel de pătimită poartă pe/cu sine toate bubele acelui timp. Mânat de furtunile sociale ba spre Vest, ba spre Est, unde a suferit în aceeaşi măsură, basarabeanul lui Mircea Daneliuc devine un emblematic „mort deja” fără ţară şi fără identitate. Ilie Hnat s-a născut într-un sat (Mirăuţi) între Nistru şi Prut şi ar fi avut o viaţă obişnuită de ţăran dacă lumea nu i-ar fi fost invadată cu brutalitate din exterior. Cursul zilelor i se schimbă pe neaşteptate în 1940, când, odată cu cedarea Basarabiei, este demobilizat din armata română şi deportat în zona Odesei. De acum încolo, circumstanţe mereu ostile, mereu insensibile la opţiunile omului mic îl împing pe un drum plin de încercări, cu experienţe pe muchie, cu peregrinări de-a lungul cărora are de suportat condiţii subumane de foame, frig, umilinţă, batjocură, prigoană, bătaie. Faţă în faţă cu Istoria, Hnat se pomeneşte întotdeauna de partea cealaltă a norocului. În regiunea Odesa este luat drept evreu în momentul în care aceştia sunt prigoniţi. Se salvează fugind în România, la Făgăraş, dar de această dată îi joacă festa originea basarabeană. Proaspeţii diriguitori sovietici îl culeg şi îl „repatriază” la Orhei. Pentru că făcuse armată la „duşmani” este judecat de noua putere, încărcat în tren şi trimis în ţinuturile îndepărtate ale Siberiei, împreună cu soţia şi fiica lor de câteva săptămâni. Vera şi copilul se salvează, dar Hnat face opt ani de gulag la Kolîma, muncind în condiţii ucigătoare la tăiat pădurea. Evadează, străbate pe jos Uniunea Sovietică, însoţit peste tot de mama Minodora (Motia) care vrea în felul acesta să-l protejeze de scârbele care se ţin scai de...

Despre amurgul unei lumi

Romanul Cântecul mării (Cartier, 2011), semnat de Oleg Serebrian, desfăşoară un scenariu de seninătate şi transparenţă clasică pe tema consecinţelor pe care le poate avea schimbarea brutală de regim politic asupra destinelor umane şi chiar ale oraşelor. Cu această ficţiune verosimilă privirile noastre se reîntorc inexorabil la evenimentele pe care am prefera să le lăsăm împăcate de timp şi de manualele de istorie, să le considerăm învăţăminte pe deplin asumate. Pe scurt, romanul este despre cum o lume se intalează brusc şi neaşteptat în locul alteia. Naraţiunea însă se întinde pe aproape 400 de pagini şi ne conduce cu încetinitorul într-un univers de profunzime în care schimbările traumatizează ireversibil, provoacă rupturi interioare şi crize umane. În scenă sunt readuse tragicele evenimente ale anului 1944, mai exact zbuciumul celor câteva luni care premerg şi urmează (din februarie până după Rusalii) momentului anexării Bucovinei la URSS. Locul desfăşurării – oraşul Cernăuţi şi împrejurimile lui. Informaţii despre situaţia politică din afară acestui perimetru aflăm din câteva scrisori şi din ştirile difuzate la radio. Totuşi acţiunea exterioară este redusă la minimumul necesar, esenţiale devenind reacţiile sufleteşti, universul lăuntric al personajelor centrale. Timpul prezent – neliniştit – este fragmentat pe alocuri de bucăţi din trecut, reanimând perioade de existenţă fericită. În orice caz, scenariul nenorocitei schimbări se proiectează sincron în toate aceste lumi. Pe fundalul sărbătorilor de iarnă, a căror feerie se estompează în bezna străzilor şi în sunetele violente ale bombardamentelor, se consumă relaţia conjugală a cuplului Filip şi Marta Skavronski. Ea este exponentă a unei lumi care stă să se prăvale, el – al uneia care, s-ar părea la prima vedere, capătă gratididinea istoriei. Baroneasa Marta (Randa), pe trei sferturi nemţoaică şi pe un sfert româncă, descendentă dintr-o cunoscută familie de români bucovineni, notorietate datorată inclusiv fratelui bunicii care a fost unul dintre „făuritorii Unirii din noiembrie 1918”, a ignorat, patru ani...