Din strunele trăitului, pe clapele scrisului

Poezia Margaretei Curtescu nu este una a crizei nici în dedesubturile trăirii, nici pe suprafeţele ei textuale. Omniprezente şi structurale, neliniştea, melancolia, durerile şi spaimele nu ajung niciodată să aibă expresii patetice, tonuri inflamante sau transpuneri agonice. Posibilele asperităţi sunt mereu aplanate prin de stări emoţionale predispuse spre concilieri interioare şi îmblânziri calofile. De-a lungul volumului în piaţa dante, proaspăt apărut (2014) la editura Vinea din Bucureşti, se configurează o identitate lirică inconfundabilă în care autenticitatea rostirii propriului itinerar afectiv şi conştiinţa livrescului se întrepătrund firesc, reverberaţiile sincerităţii şi culturii se completează. Un indubitabil rafinament structural, o discreţie organică însoţeşte întotdeauna actul creativ. Fricile, decăderile emoţionale, sentimentul zădărniciei, conştientizarea derizoriului existenţial, „chinurile” scrisului etc. se diluează în stări de reverie melancolică, se subtilizează în expresii cu reliefuri moi. Primul grupaj al cărţii se intitulează prinsă între clamele speranţei şi propune o poezie de atmosferă cu uşoare tatonări ale memoriei, cu notaţii delicate, impresii fugitive. Atitudinea lirică dominantă este aceea a recluziunii, a retragerii în sine în acel flux subteran al neliniştii. Relieful interior se proiectează în spaţii ceţoase cu o geografie fluctuantă, în care se „simte/ tremurul jilav al unor fiinţe / fluide şi lunecoase”, unde „totul curge totul se/ schimbă” şi adie neantul. Trecutul este asumat la nivel senzorial: „tatonat”, „palpat”, „mângâiat”, „auzit” sau „mirosit”. Viziunile se construiesc prin reluarea monoton-brodată a aceloraşi stări şi decoruri care suplinesc golurile din fiinţă. Poeta se scrie pe sine, se fixează în text, îşi înscrie propria făptură în interiorul poemului: „apoi să intri şi tu în poemul/ acela simplu de tot/ ca un prunc/ să dai la o parte epitafe/ şi să redevii/ cine ai fost pe când se iubeau/ cuvintele ca nişte vestale/ pe o pajişte albă într-un/ timp dezgolit şi inofensiv”. Neliniştea vine şi din imposibilitatea de a transmite experienţa vitală prin cuvinte potrivite, coincidente cu starea lăuntrică. Despre...

Drama refugiatului. Începutul unui exil perpetuu

Romanul Arta refugii – o copilărie transilvană a fost scris la Paris, între anii 1985 şi 1988 şi constituie cel de-al doilea volum din cele cinci romane autobiografice. Paul Goma reia firul naraţiunii întrerupt în Din Calidor, evocându-şi primii ani de refugiu în Ardeal. Lucrarea vede lumina tiparului în 1990 mai întâi în franceză sub titlul L’art la fugue şi apoi, după un an, în română. În 2007 apare versiunea italiană, cu titlul L’arte della fuga. La Chişinău romanul apare în 1993, la editura Basarabia graţie iniţiativei lui Andrei Vartic. Anul acesta cartea este reeditată la Cartier într-o colecţie dedicată prozatorilor clasicizaţi. Romanul este interesant mai ales prin felul în care compoziţia şi tehnicile narative contribuie la reconstituirea epică a destinului basarabenilor refugiaţi. Titlul trimite, pe de o parte, la „iubirea mea muzicală, Johann Sebastian Bach” (P.G.) şi, pe de altă parte, la motivul traumatic al refugiului. Paul Goma transpune în scrisul său tehnica fugii (ceea ce în terminologia muzicală înseamnă exerciţiu complex şi dinamic de interpretare, menit a dezvolta dexteritatea muzicienilor), recurgând la stilul ei rapid şi contrapunctic, pentru a sublinia măiestria („artafugii”) cu care „basarabenii mult încercaţi” se ascundeau de reprezentanţii noii ordini de după 1944, care îi prindeau şi îi „repatriau în Siberia”. Arta polifonică caracterizează nu doar construcţia subiectului, dar şi discursul narativ. „Aventura transilvăneană” este evocată din perspectiva unui copil maturizat înainte de vreme (Paul din timpul naraţiunii), al cărui discurs interferează cu confesiunea de mult mai târziu a scriitorului (Paul din timpul scrierii). Între aceşti doi Paul are loc un „dialog în monolog”, care creează complexitatea semnificaţiilor, asigură funcţionalitatea contrapunctului şi dinamizează povestirea. Denumirile capitolelor indică punctele de staţionare temporară a familiei Goma pe traseul geografic I. Gusu – II. Buia – III. Sibiu – IV. Buia – V. Şeica Mare – VI. În Gară şi, totodată, marchează crizele psihologice prin care trece...

Ca un zeu venit de departe…

Poezia din volumul antologic Vindecătorul de umbre (Iași, TipoMoldova, 2011), de Nicolae Corlat, evocă o muzică în surdină a spiritului. O simfonie în acorduri sibilinice, din care răzbate o tristețe ţinută mereu într-un con de lumină difuză. Poetul e un călător printre gânduri, un meditativ prin excelență. Conectarea reveriei la somnul materiei, la tăcerea clipelor, la latențele imaginarului prilejuieşte eului liric sentimentul devenirii întru înțelesurile ființei. Stările poetice privilegiază un spaţiu fără limite şi un timp fără cronologie, răsfrânt în el însuși. Clipa fulgurantă e cea care oferă densitate percepției și revelație simțirii. Viaţă nu există, există vieţi, treceri de umbre prin lume, într-o singurătate asumată, „singur voi străbate erele toate/ ca un prigonit istovit de atâtia întoarceri”. Singurătatea, ca și tăcerea, sunt trasee inițiatice în tainele sinelui: „se cuvine să taci/ ființei tale/ abandonându-te”. Repliat în propriul laborator de gânduri, eul liric captează din exterior doar pulsul viu al naturii („numai gândul meu aidoma înserării/ cutreieră munții cu luna alături”), preferând elementele nocturne: umbrele pe care le așterne înserarea, dialectica luminii cu întunericul, lunecările stelelor pe ape, toate sesizate halucinant, în sunetele și nuanțele lor insesizabile. Receptorii hipersensibili ai eului liric surprind ecoul căderii frunzelor, urmele lăsate de ploi, „tăcerile șarpelui”, șoaptele neînțelese ale vântului, pe care le interiorizează în suite de revelații simbolice: „liniști coboară tăceri urcă spre nori ploaia și focul alături”. Numitul, expresia vizibilă a lucrurilor perturbă misterul de adâncime al acestora. Sentimentul blagian de protejare a tainelor e prezent și în poezia lui Nicolae Corlat. Atingerile epidermice, aluziile rostite în șoaptă lasă intact misterul și dinamizează sensurile: „pământul părea golit de umbre/ ca un Î din a fără sens/ ațipise în mine și plânsul/ nu mai caut imagini/ înțelesul lor m-ar depărta de tine/ și tu ești singura umbră din această părere”. Poemul se naște din evanescențe, din clipele de grație ale imaginației, din...

Literatura este ca nisipul de sub picioare

Asistăm de ani buni la o adevărată modă a romanului care împinge într-un plan secund proza scurtă. Nu este vorba de o neglijare totală a genului de vreme ce ultima apariţie editorială, „Oglinda noastră. Antologie de proză scurtă moldovenească” (Ed. Milah Hodek, 2014), adună texte traduse în limba cehă semnate de un număr mare de autori cunoscuţi la noi, precum Vladimir Beşleagă, Andrei Burac, Leo Butnaru, Nicolae Rusu, Claudia Partole, Lucreţia Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Ghenadie Postolache, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski şi Ion Buzu, ci mai degrabă de o atitudine aproape sacră faţă de roman, modelată încă de pe băncile şcolii, pe care o au atât oamenii de condei, cât şi cititorii. Pe Grigore Chiper fie că nu-l sperie capriciile cititorului, fie nu-l animă ideea unui succes rapid, pentru că el insistă să revină în actualitate tocmai cu un volum de proză scurtă, intitulat „Nisipul de sub picioare” (Tracus Arte, 2014). Scriitorul (care a semnat şase plachete de versuri şi o carte despre poetica optzeciştilor) este la al doilea volum de acest fel, marcându-şi cariera în această direcţie mai mulţi ani în urmă cu „Violoncelul şi alte voci” (Timişoara, 2000). Noul volum distribuie textele în două secţiuni care ar trebui să facă delimitare între povestiri, schiţe mai mult sau mai puţin fictive şi „proză documentară, de jurnal”. În virtutea particularităţilor genului, textele sunt scurte, fragmentare şi nu creează complicaţii de lectură nici printr-o arhitectură complexă, nici cu experimente radicale de limbaj. Nu înseamnă însă că autorul nu mizează pe efectele „ingineriei textuale”, pentru că asumarea poeticii optzeciste este explicită şi nu încape îndoială. Povestirile şi însemnările de jurnal ancorează în imediat. Deducem din trama lor că o mare parte au fost scrise în jurul anilor ’90. Evenimentele surprinse oglindesc realitatea acelor timpuri într-o formă...