Meniul împărăteselor neiubite sau modalităţi de „refericire” cu Silvia Caloianu

Dacă aş fi Silvia Caloianu, aş renunţa la o bună parte din textele care compun volumul narcotango, editura Vinea, 2013. Prefer arhitectonica care dă viaţă unei viziuni poetice, structura care exprimă fractalic – la nivel de titlu, fiecare poem în parte şi în totalitatea lor integratoare – o metaforă cu putere de individualizare, o stare de spirit, un cumul de sensuri profunde sau de idei, fără elemente în plus. Pentru că poeziei, chiar şi acelei ieşite din dicteu automat, nu îi strică puţină geometrie şi rigoare. Astfel că prezentarea pe care o voi face în continuare presupune un mic avans acestei oarecum (dez)ordini exterioare şi întreaga consideraţie pentru materialul poetic foarte bun, după mine, mai pe la mijlocul cărţii. Dacă nu cumva primele treizeci şi ceva de pagini fac parte dintr-un scenariu care îmi scapă, poezia cu capturi de cotidian anost şi absurd are puterea unui avion greoi ce reuşeşte după prea mult timp să atingă altitudinea, să se poziţioneze pe culoarul zborului anunţat. După aşa un titlu spectaculos mă aşteptam să fiu prinsă îndată într-un orizont al muzicii, al dansului pasionant. Cu întârziere, dar cu destulă vigoare, poemele te atrag în lumea lor şi începi să le simţi cadenţa, să le urmezi paşii, să le vezi fantasmele. Proiecţiile reactualizează o experienţă pătimaşă din trecut cu a ei beţie a simţurilor transfigurate literar în imaginea tangoului: „ambii nu prea aveam ce să facem cu mâinile şi el cred că fuma/ auzeam un fel de fum graţios în receptor era ca şi cum/ din când în când ar fi sărutat o fata morgana/ mie îmi căuta juliet avalon picioarele mele se agitau pe sub/ masă/ ochii mei străluceau era pentru că luna se lăţea în geam ca/ un hematom” (stare de urgenţă şi poezie cuminte). Ástor Piazzolla, inventează libertango pentru a da compoziţiilor sale libertatea modernităţii, Silvia Caloianu îndrăzneşte un derivat mai excentric – narcotango –...

Singurătariada Lilianei Armaşu (II)

În contra optimismului afişat, titlul noului volum de versuri al Lilianei Armaşu, Mâine va fi altfel, Editura Arc, 2015, traduce remuşcare pricinuită de „nefapte”: cuvinte nerostite, dorinţe ţinute în frâu, lacrimi nescurse, viaţa netrăită şi alte abţineri pe care omul şi le reproşează la o anumită vârstă. Perspectiva se deschide nu spre viitor, ci spre un trecut cu neîmpliniri. Se desfăşoară un lung „proces” în care se caută vinovaţi, martori, dovezi şi argumente. Totodată, poezia din acest volum consemnează triumful asupra destinului de singuratic (fixat metaforic în cartea anterioară) printr-un exerciţiu metodic al izolării înseşi care din blestem se face instrument de înălţare. Prin depozitul de ani Privită înapoi, viaţa este a unei Emily Dickinson în totală recluziune, care îşi suplineşte în imaginar şi în poezie faptele netrăite direct. Trecutul se proiectează într-un orizont sec, evenimentele memorabile având loc doar ca imagini mentale. Amintirile au vagi repercusiuni textuale, alimentând expresii lirice temperat idilice şi moderat sentimentale. Nostalgia (ano)timpurilor colorează un univers mic, blând şi domestic, al timpurilor în care „încă trăiam”. Dulapul cu haine învechite contabilizează vise, căutări de sens, iluzii, doruri „neîmpăcate”, stări „lângă sobă”, mămăliga mamei etc. Fiecare obiect depozitat este un dureros reproş: „Roasă pe la coate,/ cu buzunarele pline de mărunţişuri –/ un tichet perforat la ambele capete,/ un bănuţ şlefuit în exces trădând o mână/ mereu agitată,/ o scrisoare de dragoste/ uşor şifonată,/ un nasture elegant de la unica mea rochie de gală/ ce stă încă nou-nouţă/ în dulapul învechit/ al iluziilor mele – surcele,/ o cheie tocită de la nu mai ştiu care odaie/ închiriată,/ şi-o orhidee uscată/ rătăcită printre câteva cozi subţiate de măr./ Ah, merele!” (Depozit de ani). Distanţarea face ca trecutul să fie doar un fel de rampă de lansare spre o altă durată imaginară. Spre deosebire însă de majoritatea nostalgicilor, universul Lilianei nu e niciodată unul al delirului. O conştiinţă...

Singurătariada Lilianei Armaşu

Liliana Armaşu a reţinut atenţia prin explorarea fără greş şi amplificarea expresivă a unei teme lirice care a tocit peniţele multor maeştri de-a lungul secolelor. Din 2010, de când a apărut volumul ei de versuri Singurătatea de miercuri (Editura Arc), poeta a fost raportată, în toate contextele, la tema şi toposul singurătăţii. A te grava în memoria cititorului de azi, fie el un consumator de poezie în exclusivitate, e o chestie de succes rarisim, de aceea volumul ei merită o revenire. Epistole de la „marginea marginii” Prin ce a convins Liliana Armaşu? Mai întâi de toate printr-o poezie cu filon autentic, care respiră cu toţi porii necesitatea de a scrie despre ceva important pentru şi despre sine. Într-o scrisoare către un poet începător, Rilke îi predica ideea că acesta va izbuti o poezie bună doar atunci când dorinţa lui de a scrie se va suprapune pe cea de a trăi: „Viaţa trebuie să deţină în miezul orei celei mai indiferente şi minore semn şi mărturie a acestei dorinţe vii”. „O operă de artă este bună, scria poetul în continuare, dacă a apărut din necesitate.” (Rainer Maria Rilke către Franz Xaver Kappus, Paris, 17.02.1903). Poezia este pentru Liliana Armaşu expresia intensă a unui îndemn interior, zilnic şi impetuos, de a scăpa de o presiune insuportabilă. Judecând statistic, după recomandarea de cândva a lui Baudelaire, tema singurătăţii, cu toate derivatele ei proliferate până la epuizare, prevalează triumfător în volum, se impune prin consistenţă în poeme. Nu cedează prea mult nici cealaltă temă recurentă: nevoia de a scrie. Această vecinătate de teme poetice este firească, căci, vorba unui alt celebru modelator al structurii lirice moderne, Paul Valery, un om care scrie nu e niciodată singur. De la un capăt la altul al volumului poemele ne poartă pe un lung şi obositor labirint al singurătăţii. Pasaje tot mai sumbre ne fac să măsurăm...

Femeile iubesc cum respiră

Inimă în floare Femeile iubesc cum respiră lacom, sacadat ele tremură ca varga – de pe capul iubiților lor, vezi Doamne, un fir să nu cadă! Când lumina ochilor își găsesc înaripate nu mai ating pământul toată căldura și lumina orbitoare soarele pe cer de la ele o împrumută! Poemul nuclear, care dă titlul și dictează arhitectonica volumului Călinei Trifan, Femeile iubesc cum respiră (Editura Arc, 2011), descoperă un eu triumfând asupra tuturor spaimelor, căderilor, dezolărilor, pustiilor și a altor stări inhibatoare ale ființei. Acest eu are revelația combustiei interioare, se dezvăluie ca generator autonom de energie excedentară și asistă cu încântare la miracolul propriei deveniri. Trebuie spus că trăirea jubilativă este declanșată de scânteia care se aprinde de la aceeași vigoare afectivă interioară, „când”-ul este condiționat de alegerea „inimii”, factorul exterior având contribuții colaterale. Femeia iubind are conștiința deplină a enormului său potențial de dăruire și de luare în posesie a lumii. Poemul degajă din plin bucuria de a trăi, nemărginita mulțumire existențială, gratitudinea atocuprinzătoare față de Dumnezeu. Iubirea ca stare de conștiință și „canon” de urmat în viață, moarte și poezie constituie inteligența spirituală a volumului. Desăvârșirea prin eros conturează expresia poetică a lui: „Pentru că într-o zi/ trup al meu/ să nu seci ca un puț părăsit/ mă topesc aici în sunete și alinare/ și ca-ntâia oară/ aparțin ultimului venit/ și celui dintâi în zidire/ cărțile spun/ nu schimbi lumea din temelii/ dacă ceri dragostea dovedită/ cu uneltele brute ale dovezilor/ atomul explodează.// De când nu mai există/ dragoste în lume/ patul ființei mele e al tău/ din zori până-n amurg/ din amurg până-n zori!” (Canon de dragoste). Încrederea că iubirea mișcă lumea – a femeii cel puțin –, configurată puternic în aceste două texte programatice, rămâne substrat pentru toate poemele. Însă sufletul are modulațiile lui, luminoase ori umbrite, și este lăsat în libertatea de a...

Molia, Cămaşa Neagră, Draperia Albă şi Cuvântul

Dacă ar fi să formulez numitorul comun al volumelor de poezie semnate de Doina Postolachi, Poeme cu Molii, Ed. Prometeu, 2011, Lumina de peste nopţile mele, Ed. Pontos, 2012 şi Nostalgia neîntoarcerii, Ed. Pontos, 2013, aş menţiona focalizarea asupra unei imagini esenţiale, exprimată printr-o metaforă pregnantă, şi priceperea de a stoarce din ea maximum de efecte. În primul rând, imaginea în cauză încheagă, într-o constelaţie aparte, poemele fiecărui volum. Majoritatea textelor conţin expresia ei lirică, dezvoltând-o sub un anumit aspect/semnificaţie. În al doilea rând, imaginea asigură liantul între cele câteva specii literare topite în versuri. Se pare că poeta îşi construieşte mitologiile individuale după modelul lui Anton Pann din Povestea vorbei, punând în subordonarea imaginii-nucleu şi alte formule artistice. În cazul ei acestea nu sunt proverbele, zicătorile şi vorbele de duh, ci formele care au exprimat individul în modernitate: jurnalul liric (fiecare volum dispune poemele în ordinea cronologică a unui segment temporal scurt), naraţiunea parabolică, eseul filosofic, reflecţia literară, aforismul, grafica. În primul volum această imagine este molia. Fluturele cenuşiu, indezirabil pentru larvele lui care rod bunurile naturale din dulapuri, devine personajul tuturor poemelor, cumulând de-a lungul cărţii mai multe funcţii şi semnificaţii. La început respinsă ca un pericol iminent („Mulţumesc, dar nu mai vin în vizită la tine./ Pentru că ai molii./ Şi îmi e teamă să nu le aduc la mine acasă.” Vulturi de Molii), peste câteva pagini molia reuşeşte să cucerească tot universul poeziei, iar, mai spre sfârşit, perspectiva ei se suprapune peste cea interioară a eului. Asistăm la o rescriere a motivului kafkian când starea de criză şi metamorfozele regresive de conştiinţă şi de viziune sunt proiectate ficţional într-un antropoid nevertebrat. Fără doar şi poate, atare optică ameninţă cu instalarea unui univers suprarealist şi absurd, invadat de semne prevestitoare de fatalitate. Invazia moliilor rozătoare pune în primejdie însăşi condiţia umană de fiinţă cu afectivitate şi...

« Articole mai vechi