În scenă intră clovnii foşnitori

Cărţile Silviei Goteanschii, mă refer la cele două pe care le am în mână, dramaturgia lucioaselor funii, Editura Vinea, 2014 şi minunea care va veni, Editura Vinea, 2015 (o reeditare a volumului de debut Minunea va veni mai târziu, Ed. Feed Back, Iaşi, 2011), nu se impun cu o poetică definită, căci autoarea e la vârsta tatonărilor şi ocolişurilor trădând căutarea. Ne dezvăluie însă o imaginaţie efervescentă şi o pornire nestăvilită de a face spectacol grandios din jocul neîncetat dintre ficțiune și real. Anume extravaganţa este ingredientul de bază al compoziţiei. Cu aceasta intră bine în combinaţie barocul reprezentărilor, asocierile ciudate, paradoxurile lexicale, antifrazele, dezordinea simţurilor, chemarea scandaloasă la „indecenţă”, luminile agitate, culorile macabre, condimentele drăceşti, adică totul ce produce scântei, incită şi reţine atenţia. Poezia de început (fac referinţă la minunea care va veni) stă sub imperiul jocului şi a unei Dark Fantasy. Poeta face spectacol, se pare,  mai ales din fricile ei. Pulsiunile tulburătoare, preconcepţiile, stările de rău, reacţiile la cotidianul banal, precum şi „poftele” proiectează în scenă imagerii năucitoare. Astfel că motivele şi strategiile cu accente horror, care amintesc literatura gotică, nu mă miră, dar nici nu-mi dă fiori reci. Pentru că am mereu conştiinţa trucului şi pentru că poezia nu-şi ascunde aspectele ludice. Mi-o şi imaginez pe Silvia, brunetă, aşa cum era până dăunezi, cu mină solemnă şi ochii sclipind ironic, cum îşi rosteşte, ca la teatru, replica de magiciană: „te condamn să stai ca un manechin sub tonele de ţărână/ să vrei să sângerezi să nu poţi striga că eşti primul împărat care moare/ fără vreo bătălie pierdută/ memoriile se vor scrie pe straie cusute cu fir de aur şi majuscule/ în formă de şolduri legate grămadă sub o fustă de gherghef/ de metresă dresată să se mişte perfect// la carne se vor aduna muştele să vadă cum putrezesc trandafirii de marcă/ nu e o scenă...

Bonifacia – „ghem de amiroazne”

Romanul este scris la Paris, în 1983, şi apare, ca majoritatea cărţilor lui Paul Goma, mai întâi în variantă franceză, în 1986, la Editura Albin Michel în traducerea lui Alain Paruit şi, doar mai târziu, în 1991, în română, la editura Omega, iar în 2006 şi la Editura Anamarol. Paul Goma îşi numeşte formula adoptată „ficţie realistă”, dat fiind faptul că evenimentele narate îmbină datele imaginare cu cele veridice, din viaţa sa. Romanul reia şirul evocărilor autobiografice din anii celei de-a doua studenţii („re-studenţii”) după experienţa de deţinut politic la Jilava-Gherla-Lăteşti şi după o perioadă de postdetenţie, în care este nevoit să efectueze muncă necalificată de vagonetar, muncitor în construcţii, zilier, fotograf ambulant, trompetist, merceolog etc. În 1965, printr-un decret al lui Ceauşescu, foştii deţinuţi au obţinut dreptul să-şi continue studiile. Deşi era student la anul trei atunci când a fost arestat, Paul Goma susţine din nou examenul de admitere şi este înscris la anul întâi al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Tematic, Bonifacia stă la palierul intimist şi face parte din „Ciclul femeilor”, adică din cărţile „cu femei şi despre femei”. Obsesia căutării feminităţii protectoare şi salvatoare este atotcuprinzătoare şi de găsit în toate cărţile lui Paul Goma. În calidorul memoriei afective, a „ţinerii-de-minte-cu-simţăminte”, ele/femeile consemnează etape din biografia tumultuoasă a scriitorului. Femeile, care într-o măsură mai mare sau mai mică i-au marcat viaţa, sunt evocate, (re)trăite, recreate, alcătuind o galerie memorabilă de personaje. Scriitorul face din Bonifacia axa unui roman. Confesiunea studentului „întârziat”, înamorat de colega sa, constituie nucleul în jurul căruia se adaugă şi alte întâmplări. Memoria reface retrospectiv povestea de dragoste, iar luciditatea caută motivaţii, explicaţii, sensuri într-un efort dramatic de clarificare. Amorul dintre cei doi este evocat pe fundalul social al României comuniste, fundal care se asamblează din realităţi istorice şi pune în discuţie câteva teme dominante în literatura lui Paul Goma:...

– Femeia – portret cu coajă şi pe interior

Într-un dialog imaginar cu uriaşul creator de personaje literare Dostoievski, naratorul Romanului intim îi replică, păstrând toată consideraţia, incapacitatea de a zugrăvi, de a prinde în forme esenţa intimă a femeii. Romancierul descompunerii umane s-a descurcat remarcabil cu personajele-bărbaţi care, odată intraţi pe „mâna lui împeniţată”, ajungeau analizaţi în toată fiinţa lor contradictorie, „storşi, tocaţi, fărâmiţaţi”, „desfăcuţi, scormoniţi şi borteliţi”, apoi înviaţi, înfiinţaţi dumnezeieşte, şi a rămas un inocent în faţa personajelor-femei. De fapt, se face referinţă la un tip anume de femeie, „pierdută”. Sonia Marmeladova, spre exemplu, nu a avut norocul să prindă trup viu. Constrânsă într-o perspectivă „coloromantică” de Magdalenă pocăită, deşi este analizată exhaustiv din punct de vedere psihologic şi al sentimentelor, ea rămâne fără vlagă, fără complexitatea interioară care i-ar da verosimilitate într-o proză realistă. Nici Tolstoi „n-a reuşit intrarea în femei, deşi nu se poate spune că nu le cunoştea”. În romanele sale cu femei şi despre femei Paul Goma îşi revendică o scriitură ce completează această insuficienţă („a cunoaşterii biblice”) printr-o cunoaştere mai aptă să depăşească bariere prohibitive şi să cuprindă în cuvinte femeia „aşa cum a fost găsită ea în realitatea reală”, văzută din afară şi pe dinăuntru, în puterea ei intimă niciodată exteriorizată şi reprezentată în scris. Ceea ce e de remarcat chiar de la prima vedere în romanul lui Paul Goma sunt, pe lângă numărul mare de femei, variabilitatea formelor şi vastul registru al culorilor pe care acestea le capătă într-o estetică carnavalescă adaptată la un stil personal şi care îl consacră pe creatorul lor ca pe un artist modern deschis spre experimentul avangardist. În jocul liber al posibilităţilor imaginare, femeile „văzute-auzite-mirosite-palpate-gustate” capătă profiluri realizate prin combinarea unor poetici diferite, de la cea a unui realism grotesc la cea suprarealistă. Limbajul cu care descrie femeia, asocierile şi expresiile ce numesc indicii de exterior şi interior, din lumea fizică şi psihică,...