Andrei Țurcanu cu „simțurile dezgolite” în zăpada cuvintelor

Acum trei ani, observam într-o cronică la antologia de poezie a lui Andrei Ţurcanu Interior în roşu aprins (TipoMoldova, Iaşi, 2012), atenția acordată detaliilor care asigurau liantul volumelor cândva autonome. Scriam atunci că autoul avea o concepție solidă a întregului edificiu și că pentru el antologia nu înseamna o simplă înșiruire a volumelor de cândva, ci o Carte cu o structură aparte, bine gândită. Anul acesta la editura Gunivas din Chişinău a apărut o altă antologie semnată de Andrei Țurcanu. Noua colecție cu titlul oximoronic Zăpezi în august se alcătuieşte din poemele volumelor apărute de-a lungul anilor, de la Cămaşa lui Nessos (1988) la Estuar (2008), adăugând grupajul din cartea Verde regal, apărută recent (2014) la editura Arc, Chişinău, afişând ca autor un heteronim, Emanuel Alexandru, şi la editura Vinea, Bucureşti (2015). Poetul include pe alocuri noi poeme, majoritatea în proză, renunţând la altele, şi intervine cu titluri clarificatoare în ceea ce priveşte arhitectonica sensurilor. Anexat la noua antologie, volumului Verde regal nu a reuşit, cu toată povestea apariţiei lui spectaculoase,  în acord cu estetica deghizărilor postmoderniste, să-mi modifice substanțial perspectiva de ansamblu asupra creației acestui important poet al nostru, despre care Adrian Dinu Rachieru spunea, pe bună dreptate, că e „uriaș” și că gloria sa „abia începe”. Textele şi notele suplimentare doar fortifică structura labirintică de periplu iniţiatic, pe care am analizat-o atunci. Mai mult decât atât, poemele etalează, ca și în antologia anterioară, un relevant dialog intertextual cu Odă (în metru antic), pe care Andrei Țurcanu îl desfășoară de-a lungul tuturor compartimentelor. Volumul lui Andrei Ţurcanu nu se lasă interpretat din mers sau circumscris rapid unui model poetic. Arhitectonica sofisticată, erudit elaborată, ermetismul poemelor, profunzimea viziunilor şi expresivitatea de mare forță impun o lectură în siaj modernist, cu reveniri multiple asupra sensurilor. Eludarea lirismului mioritic-tânguios și exerciţiile intelectual-livreşti îl apropie pe poet de stilul optzecist. Cu toată multitudinea de alegorii, parabole şi simboluri, poezia aceasta se...

Vasile Gârneţ – caligraful provinciei

La prima vedere, între romanul Martorul (Chişinău, Literatura artistică, 1988) şi volumul de poezie Peisaje bolnave, (Chişinău, Literatura artistică, 1990), apărute la un interval de doi ani şi avându-l ca autor pe Vasile Gârneţ, nu există prea multe afinităţi. Deşi se utilizează tehnici moderniste, care fragmentează naraţiunea, alternând timpuri şi spaţii diferite, subiectul romanului, autobiografic sau ba, se reconstituie cu uşurinţă. Evenimentele, cel puţin cele din prezentul naraţiunii, sunt ancorate în contextul Chişinăului anilor ’70 ai secolului trecut şi se desfăşoară în perimetru între universitate şi cămin. Unul din personaje, profesorul de estetică Bulgaru, reprezintă generaţia de intelectuali moldoveni de după război veniţi de la sate, de obârşie ţărănească, iar tema – „întoarcerea la izvoare” – avea şansa să se facă auzită de la catedră doar pe segmentul de liberalizare politică de după primul deceniu postbelic. Poemele din volumul Peisaje bolnave sunt, aş spune, mai aproape de „poezia pură” a lui Paul Valery. Eul liric este desprins de ambianţa sa imediată, nu arată nici un fel de complicitate cu contingentul. Oraşul invocat este un topos spiritual: este oraşul bacovian, târgul de provincie dominat de ploaie şi copleşitoare dezolare: „Tramele nopţii// să aprinzi ruguri în ferestre/ şi să sperii ereticii care devastează/ oraşul acesta trist şi fricos/ uitat de istorie/ cum coiful lui Cromwell/ călcat în picioare într-un film vechi/ prost regizat/ în care plouă într-una” (Ca o întrebare, noaptea). Textul de pe copertă pare să anunţe un poet dezinteresat de orice realitate venită din afară: „Necontenite ruminaţii/ elan în scădere// realitatea/ ca un linx înfometat/ îşi aruncă gheara şi nu mă/ ajunge” (etică). Abia la cel de-al treilea volum de poeme, câmpia Borges, va transpare un toponim cu nume real – Basarabia. Deocamdată asistăm la derularea a unui şir de descrieri ale unor viziuni şi decoruri desprinse de real, puse în mişcare de un discurs care aboleşte discursivitatea, explicitul...

O abordare a poeziei româneşti prin grila lui Gustav Renè Hocke

Mai curând o modalitate de a cultiva senzaţionalul novator decât o viziune existenţială, mai degrabă o formă de subversiune estetică, deschizătoare de filoane lirice decât un curent literar, manierismul în literatura română a cunoscut o primă asumare programatică, potrivit Luciei Ţurcanu, prin poeţii anilor ’70 ai secolului trecut. Anume acestui fenomen cercetătoarea îşi dedică eseul intitulat Manierismul românesc. Manifestări şi atitudini (Cartier, 2015). După un „Argument” convingător şi un „Scurt istoric al conceptului manierism” aşa cum s-a configurat acesta în critica europeană şi românească, autoarea îşi propune să caute şi să descrie enclave ale atitudinii manieriste în literatura română de la Cantemir, Eminescu la moderni. Pornind de la un serios reper bibliografic, care este cel al Elvirei Sorohan, potrivit căreia Dimitrie Cantemir a fost „iniţiatorul întru ştiinţă şi artă” în cultura noastră şi primul scriitor aplecat către propriul text, către propria retorică, Lucia Ţurcanu adaugă o altă afirmaţie în beneficiul temei cercetate: „Dimitrie Cantemir poate fi considerat primul scriitor român care valorifică recuzita manierismului postrenascentist”. Argumentele nu întârzie să apară, cu probe, în special, din Istoria ieroglifică care abundă în măiestrii: bizarerii caligrafice, expresii plastice, pagini descriptive de exotism oriental, scrierea „pe ocolite”. În perioada de tranziţie premodernă expresia elevată, galantă şi preţioasă constituia raţiunea oricărei poezii, iar Văcăreştii, Costache Conachi sau Iordache Golescu ne stau dovezi pregnante. Un manierism idilic este atestat şi în poemele de debut ale lui Mihai Eminescu care le cultiva pentru a estetiza senzualitatea şi a teatraliza jocul galant al comunicării erotice. Tendinţa tot mai conturată de individualizare şi interiorizare a poeziei face inutile elementele de vizualizare manieristă exterioară. Alexandru Macedonski le reanimă în Poema rondelurilor printr-o sumă de strategii estetizante valorificând parfumuri, materiale preţioase, eufonii muzicale, dar şi prin alte câteva poeme experimentale. Ion Barbu estetizează prin limbaj pitoresc spaţiul balcanic al Isarlâk-ului şi îşi conturează poetica „jocului secund” ca expresie a tipului...