Trasând harta feminităţii

Dintr-o întâmplare fericită, am citit cartea În mâinile tale de Flori Bălănescu (Ed. Blumenthal, Bucureşti, 2012) la o distanţă temporală mică faţă de lectura altelor două, care s-au dovedit înrudite tematic cu aceasta, chiar dacă s-au produs în genul reflecţiei teoretice: teza de habilitat a Tatianei Ciocoi Romanul feminin din secolul al XX-lea, al cărei capitol introductiv aşază într-un echilibru al bunului-simţ varii teorii, de la feminismul radical la Gender Studies, autoarea adunând un complex instrumentar aplicat mai apoi cu supleţe pe producţiile romaneşti ale italiencelor, şi fascinantul studiu de literatură comparată al Mihaelei Ursa, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă (Cartea Românească, 2012). Aceste cărţi au rezonat imediat în orizontul meu de aşteptare, mai întâi, pentru că mi-au reactivat o mai veche preocupare privind reprezentările feminităţii, proiectate de scriitoare în cultura modernităţii şi, mai ales, pentru plăcerea de a descoperi în ele un discurs al feminităţii elegant şi infinit nuanţat. Le-am văzut înrudite nu neapărat pe motiv că ultimele două mi-ar oferi sugestii metodologice de lectură pentru prima, deşi nu le pot nega influenţa. Eu le percep într-un perimetru comun din considerentul că autoarele au găsit cele mai convingătoare şi lipsite de ostentaţie modalităţi de expresie a feminităţii lor, pe care o transpun pluridimensional în text, prin concursul a cel puţin trei calităţi mai evidente: capacitatea deductivă legată în mod inexorabil de subiectivitatea lor, care presupune că femeile trăiesc experienţe cultural-antropologice diferite faţă de cele ale bărbaţilor, erudiţia şi, în mod sigur, talentul de scriitor cu gust şi cultură aparte. Fertilizându-se reciproc în gândirea mea, un roman-jurnal, o lucrare teoretică despre critica feministă/feminină şi alta ce ţine de poetica istorico-comparativă profilează, împreună şi separat, o spectaculoasă hologramă a feminităţii în literatură. Faptul că estetica nu găseşte un loc pentru categoria femininului şi că diferenţa sexuală la nivel epistemologic nu e văzută cu ochi buni peste tot nu le sperie,...

Margareta Curtescu. Scriam ca și cum aș fi scrijelit în propria inimă…

Autor: Nina Corcinschi Poezia Margaretei Curtescu din În piața Dante (Vinea, 2014) este confesivă, intimistă, îmbinând deopotrivă rostirea biografiei interioare cu reflecția culturală. Poeta se îngrijește să nu sufoce cu tensiunile interioare respirația autentică a poeziei, de aceea intruziunea livrescului e o consecință firească, atent regizată pentru a nu estompa lirismul deopotrivă melancolic și sanguinic din fibrele poeziei. Literatura e datul poetei,  oxigen respirat zi de zi, care, însă, poate conține și substanțe toxice, un prea mult și prea greu artificial și irespirabil. Iată de ce poeta are nostalgia simplității și a esențelor scuturate de orice artificiu, a acelei stări „când se iubeau cuvintele”: „să scrii un poem simplu de tot/ despre inocența cuvintelor din timpul/ când se iubeau -/ până la nașterea ta/ un poem în care umbra să se/ numească umbră golul gol să se/ cheme un poem în care lu-/ mina să cadă pieziș pe iarba/ teșită de vânt și oamenii să/ treacă sincer prin toamnă/ regretând-o/ apoi să intri și tu în poemul/ acela simplu de tot/ ca un prunc/ să dai la o parte epitafe/ și să redevii/ cine ai fost pe când se iubeau/ cuvintele ca niște vestale/ pe o pajiște albă într-un/ timp dezgolit și inofensiv”. O stare obsesiv căutată este intimitatea cu sine, descoperită după coborârea treptelor propriei scorburi interioare: „spaima îmi jupoaie fășii de pe creier mă trag în mine mă ghemuiesc în/ scorbura-mi de toate zilele scâncesc abia auzit când avalanșa mă târăște/ prin casă ca pe-o păpușă de cârpe”. În această poezie,  încărcată de vibrații ale intimității, explorările pe cord deschis  se fac cu vârfuri de degete, cu abia-atingeri epidermice. Invocatul freamăt de frunze, de ploaie, de carne transmite o perpetuă stare de tremur a sensibilității eului liric, o situare a lui pe muchia trăirii. Poeta mizează pe subtilități și nuanțe, pe timbrul cărora își acordă cu eleganță tribulațiile lăuntrice. Volumul mustește de imagini catifelate, de...

Geometria iubirii

Autor: Carmen Lidia Pircă Sub semnul Universului în mișcare, copleșită de înțelepciunea vârstei, ghidată de calm și „Gândul sapient ”, poezia lui Ilie Stănescu ne conduce glorios alături de eul liric pentru a străbate „Cerul și Pământul ”… „Într-o viață mai profundă ”. Acesta este mesajul transmis direct în poezia Echinox, o invitație la meditație sapiențială, clasică și postmodernă în același timp, sub semnul simbiozei dintre poezie și matematică. Lectorul virtual va descifra prin apropierea de textele din ultimul volum publicat la Editura Alma Mater (Sibiu 2016), O iubire infinită, Colecția Sala profesorală volumul VI de Ilie Stănescu, destinul unui matematician mângâiat de aripa poeziei în vederea descifrării în sens metaforic a „gândului rebel cu care a străbătut macrouniversul și microuniversul ” cu scopul autodefinirii în această scurtă trecere spre neant care se numește VIAȚĂ. Valorificând teme și motive ancestrale: lumea ca teatru, timpul, iubirea, cosmosul, existența, versul dobânziște armonie prin amestecul straniu de lexeme regionale cu cele neologice, camuflând un mesaj încifrat: „Din rău și bine înțeleptul/ Face gheșeft de calibru,/ Pune-n funcție contractul,/ și le ține în echilibru” ( Pe cât cuprinde). Echilibrul este firul roșu ce străbate discursurile lirice, fundamentat pe rațiunea suspendată în „jocul contrariilor”. Poezia înțeleasă ca un proces rațional este expresia intelectului „în introspecție cu lumea”, cu sinele, într-un plan abstract al realității în care ludicul și politicul coexistă generând multiple interpretări, prin modificarea ierarhiei dintre om și elementele înconjurătoare prin stilizarea realului și deformarea sensului imediat al existenței. Principala trăsătură a poeziilor din acest volum ar fi simplitatea reieșită din marile experiențe ale autorului, o integrare ontologică în cotidianul teatral al vremii privit „prin lornietă”. Limbajul poetic este limbajul gândirii, modul simplu de expresie textualizează exprimarea arhaică perfect îngemănată cu intelectualitatea, generând o violentă mișcare stilistică într-o pluralitate de interpretări. Iubirea, ca formă fundamentală de transcendere a clipei limitate, este definită „ca...

Luaţi bilet la peluzele Dianei Iepure!

La tema copilăriei au recurs poeţii care fie au căutat în spontaneitate şi candoare modalităţi de eliberare a spiritului, fie au văzut avantaje în fabulările inocente. Pentru Diana Iepure amintirile din copilărie sunt un prilej de vizitare a unei lumi în care jocul dezinvolt devine regula supremă. Volumul de versuri O sută cincizeci de mii la peluze (Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2011) este o invitaţie la un spectacol de zile mari, în măsură să scuture de pe orice suflare zgura greoaie a anilor. E suficient să dai la o parte cortina galbenă a copertei şi sunete săltăreţe de trompetă te vor predispune să vibrezi la exuberanța adolescentină a versurilor: „te iubesc/ îmi striga/ cu vocea lui piţigăiată/ o să cânt la nunţi şi’nmormântări/ o să adun mulţi bani şi o să-mi cumpăr o maşină volga/ şi mie mi se făcea milă/ când mă alerga printre bănci/ târându-şi piciorul beteag din naştere/ ai lui se spânzurau de toţi copacii satului/ arcuindu-le crengile/ din întâmplare/ am dat şi eu peste unul/ nu i-am zărit faţa/ doar costumul maro/ ca un sac/ în bătaia vântului/ sunetul trompetei/ invada valea detunatului/ borea învăţa să cânte/ cu buzele vinete/ lipite de clape/ eu mă credeam wanda jackson/ el se credea davenport” (borea trompetistul). Tocmai ai luat bilet la peluze pentru a urmări, eventual, a participa în piesa trecutului ei sovietic. Poeta îndeamnă spre „ostrovul cu jucării” a copilăriei și adolescenței ei cu o predispoziţie ludică egală cu cea personajelor evocate. Se emoţionează ca un părinte privindu-şi odraslele fluşturatice, retrăieşte stările fetiei sale zbanghii, reîncearcă sonorităţile lexicului basarabean, se amuză pe seama maturităţii sale dopate cu teorii ştiinţifice. Toate acestea împing în plan abia sesizabil dramatismul existenţial, lăsând în desfăşurare liberă şi limpezită farmecul anilor de început, chiar dacă aceștia au avut loc într-o ţară cu un regim politic coercitiv şi aberant cum a fost cel al URSS. Cu o...

Căderea în sus a parodicului

Catalizat, probabil, de geniul urmuzian al experimentului parodic, Nicolae Leahu se vrea un provocator în noua sa colecţie de poezie Autorul, personajul şi eroinele (Chişinău, Arc, 2013). În orice caz, e vorba de o insurgență veselă și gravă totodată, de relativizare carnavalescă a limbajelor și convențiilor literare. Porneşte prin a lua în derâdere automatismele de întocmire a antologiilor de autor, răsturnând ordinea reluării volumelor. De la Alungarea muzelor din cetate, înapoi în timp, la  volumul de debut, Mişcarea browniană, s-au scurs aproape două decenii, timp în care teoreticianul fenomenului liric optzecist, dar și poetul Nicolae Leahu a produs texte reprezentative pentru această generaţie, promovându-i recuzita po(i)etică, idealurile estetice, modurile de a înţelege lumea şi literatura. Spiritul critic, subtilităţile inteligente de scriitură, citatul intertextual, colocvialitatea şi ironia au fost armele cu care poetul se opunea  atunci, la început, lirismului exaltat, inițiatic, grav şi solemn. Peste ani, plăcerea combinatorie de esenţă parodică a capătat pregnanță expresivă, conturându-i poetica personală. De fapt, antologia consfinţește o poetică de generaţie care trece programatic „de la poezia poetică la poezia literaturizată” (definiția aparținându-i) cu scopul de a readuce frumuseţea intrinsecă a literaturii. Parodicului ingenios și intelectualizat, cu sclipitoare efecte formale i se acordă prioritate ca fiind un nou impuls de promovare și menținere a vivacității  spiritului creator care se deschide atât realului, cât și artificiului. De la primul grupaj al antologiei este limpede că Nicolae Leahu și-a păstrat cultul limbajului, poemele sale desfăşurând spectacole lingvistice debordante, voluptoase, de o luxurianţă extremă. Versurile îi rămân autotelice, cizelate cu acribie până la eliminarea oricăror suspiciuni de spontaneitate sentimentală. În schimb, câștigă în libertate spiritul ludico-ironic, se lărgesc posibilitățile de manifestare a erudiției. Poetul lucrează materiale textuale cu o uriaşă plăcere combinatorie, mixând jucăuş-manierist „grămezi de simboluri/ muşuroaie de mituri”, „snopii de arhaisme argotisme şi barbarisme”, „endecasilabii coapselor dactilii gambelor”, „stropii de suspine”, „istorii satire/ istorii ieroglife şi divanuri”...