„Şaptezeciştii nu au fost nişte poeţi subversivi, subversivă rămâne orientarea lor”

Alexandru Burlacu este unul din puţinii istorici şi critici literari de la noi care au îmbinat exigenţele esteticului cu cele ale est-eticii (cu sensurile care le-a căpătat acest concept la soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca) în procesul de reevaluare a literaturii române scrise între Nistru şi Prut în perioada postbelică. În studiul său Poeţii şi trandafirul (Chişinău, 2015), el trece prin această grilă poeţii şaptezecişti. Generaţia (sic) vine în literatură „pe un timp foarte nefavorabil creaţiei, când ochiul acerb al cenzurii devenise hipervigilent” şi, prin urmare, este în măsură să reclame aprecieri inclusiv pentru victoriile ei, atâtea câte a avut, asupra regimului. E adevărat, exegetul nu face referinţe la biografiile scriitorilor atunci când vorbeşte de subversiune anticomunistă, limitându-se la evidenţierea modestelor, dar importantelor ei forme în spaţiul creaţiei. În ciuda precauţiunilor întreprinse cu zel de către marii diriguitori ai literaturii sovietice, şaptezeciştii nu au fost „cuminţi” până la capăt şi au sfidat Puterea cum au ştiut ei mai bine, printr-un discurs în dizarmonie cu cel oficial. Desigur, nu se poate vorbi de manifestări disidente propriu-zise, ci de strategii de ignorare sau de sublimare în creaţie a indicaţiilor de la stat. În contextul cultural de la noi, consideră autorul studiului, această „experienţă inedită” de răspăr cu regimul sovietic a creat impulsuri reformatoare demne de luat în seamă într-o istorie critică a literaturii române. Nu întâmplător, Alexandru Burlacu îşi începe studiul anume cu Vasile Romanciuc. Pe lângă faptul că este declarat cel mai talentat poet al „generaţiei ochiului al treilea”, Vasile Romanciuc a căpătat reprezentativitate prin atitudinea sa faţă de literatura oficială. Prin încăpăţinarea de a menţine de-a lungul anilor o „etică a ţăranului” poetul polemizează „în surdină” cu literatura la comandă. Fireşte, acest dialogism camuflat, această  formă de disidenţă atenuată, „cuminte-inocentă” a fost iniţiată de şaizecişti care, prin accentul pus pe ruralitate în defavoarea oraşului, cântând pământul, şi nu...

Un optzecist reflexiv, Nicolae Spătaru

Rilke nu e singurul poet cu care Nicolae Spătaru dialoghează întertextual, aşa cum se întâmpla într-un volum din 2000, intitulat tristeţea recită din Rilke. Pentru că sentimentul acesta a vibrat pe mai multe voci, în noul său volum, citirea zidului (TipoMolova, 2013) care însumează poeme din toate plachetele de până acum, Nicolae Spătaru îşi înmulţeşte canalele de comunicare cu poeţii care, în fond, au cultivat reflexivul. Cu poetul austriac concordă în meditaţia melancolică cu care îşi învăluie poemele, în expresiile abstruse ale unor nelinişti obscure şi gânduri nelămurite, în sintaxa minimală. „tristeţea ta orgolioasă/ n-a deturnat încă nicio toamnă/ şi n-a-mbolnăvit de friguri zidul puşcăriei// tristeţea asta e mereu cu tine/ cel din fotografii/ cel care se pierde salvator în mulţime/ sau cel care rotunjeşte pentru fetele mari/ brăţări din urletul lupilor// tristeţea ta recită din rilke/ moare uneori în locul actorilor/ pe platourile atât de jinduite de la hollywood/ sau se amorezează nebuneşte de emannuel// tristeţea asta doarme fără vise/ cu lacătele bastiliei sub cap” (tristeţea recită din Rilke). Lirismul apare ca rezultat al notaţiei liminare, laconice, încărcate de sens subiacent. De Bacovia îl leagă ancorarea într-un cronotop al oraşului mohorât, „ca o cetate dispărută”, oraş „pierdut la cărţi”, „cu trotuare învineţite de frig”, „barbar”, „în vacarm”, „cu câini vagabonzi”, loc al însingurării şi al lipsei de comunicare. Poemele emană o tristeţe filtrată prin intelect şi chiar un spleen existenţial bine machiat în nuanţe ironico-ludice. Retuşarea urâtului este preferată stărilor de dezagregare sau de agonie, de aceea poemul „încearcă să năucească apocalipsa”, produce „coşmarul frumos”, ne serveşte „visătoare cazane infernale” etc. Resuscitând motivul „meditaţiei”/„citirii” în preajma „zidului”, rămas „intact ca prin minune”, Nicolae Spătaru nu e patetic ca „ruino-liricii” Vasile Cârlova sau Dimitrie Bolintineanu, nici filosof ca Mihai Eminescu, refuzând solemnitatea metaforică. În faţa „zidului”, poetul are predispoziţii de tristeţe şi scepticism, pe care le tuşează cu bufe...

Scrânciob între două lumi

Refuzând dezechilibrul social şi economic al timpului în care îi este dat să trăiască, poetul este tentat să-şi confecţioneze spaţii simbolice ale rezistenţei. Refugiul într-o lume ideală îi mai traduce nevoia vitală de proiectare în scris a aspiraţiilor artistice sau de rezolvare terapeutică a fantasmelor. Maria Augustina Hâncu şi-a căutat adăpostul salvator în dublu sens: fizico-geografic şi spiritual. Originara unui sat din Orhei cu un nume exotic Berezlogi, poeta a ajuns într-o bună zi studentă la Litere în Aix-en-Provence, Franţa. Deşi are un destin ceva mai fericit decât al altor basarabeni luând cu disperare drumul străinătăţii, sensibilitatea-i exacerbată i-a dictat reacţii mai acute, manifestate în câteva volume cu poezie mai mult sau mai puţin tranzitivă. Destul de transparentă în luările de atitudine în primele cărţi, Maria propune în acest volum o altfel de poezie, cu mult mai convingătoare, în care drama dezrădăcinării se topeşte pentru a lua formele sublime ale melancoliei vizionare şi reflecţiei existenţiale. Sentimentul expatrierii marchează profund pe oricine, cu atât mai mult pe un poet, ale cărui febrilitate emotivă şi imaginaţie artistică poate genera lumi salvatoare tot mai expresiv surprinzătoare. Metafora „Scrânciob pe mare” care a dat titlul noului ei volum de poezie, Scrânciob pe mare/ Un columpoi sobre el mar, volum bilingv româno-spaniol apărut la editura Prut, 2016, întruneşte tulburător disperarea alienantă a desprinderii de solul familial, dar şi recompensa spirituală pe care a adus-o cu sine comuniunea cu marea cultură franceză. În felul acesta elegant Maria reia motivul existenţei între două lumi şi între două culturi, pe care îl desfăşoară, de bună seamă, în versuri excelente. Odată rupt de casa părintească, de „centrul şi miezul periferiei”, spiritul caută alte „puncte de echilibru” pentru definirea identităţii sale. Reperele Mariei sunt singurătatea favorabilă reflecţiei asupra infinitului brâncuşian, pe care spaţiul străin i-o oferă cu generozitate, sau refugiul în contemplarea apelor mângâioase şi înălţătoare ale Mediteranei: „Ani...

Margento. Lecții de jam session poetic

Autor: Nina Corcinschi Chris Tanasescu, împreună cu trupa sa de jazz-rock Margento, lansează, prin poemul graf, o direcție douămiistă de extremă. În  volumul bilingv Nomadosofia. Poem graf (Nomadosophy: A Graf Poem) (Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2012), Margento propune spectacol total şi fuziune artistică fără frontiere. Poezia trece în ritmuri de jazz-rock și izbucnește imagistic în linii și forme de pictură suprarealistă. Limbaje și idiomuri care mai de care mai pestrițe se împletesc într-o orhestră multivocală, în care distincțiile se operează cu greu. La splendida  „operaţiune”, trupei i se alătură o suită de scriitori, traducători şi cântăreţi  de pe mapamond (Jerome Rothenberg, J. D. McClatchy, Saksiri Meesomsueb, Albert Goldbarth etc.),  demonstrând puterea de flexibilitate şi proliferare a actului cultural. Poezia graf, experimentată pe principiile grafurilor matematice şi jam session, execută dislocări rapide de la reguli şi canoane estetice …şi reconstituri sărbătoreşti. Elitismul mixează îndrăzneţ cu producţia pop, elementul naţional cu cel occidental, spaţii şi timpuri se recontextualizează  în cele mai surprinzătoare registre stilistice, dominate de aliteraţii şi cacofonii.  În stilul Margento, un hipermanierism al formelor tradiţionale româneşti ar arăta tocmai aşa: „Ia mai zi din grătărel/ şi-mi mai cânt un păhărel: Trai neneacă, hop şi hopa,/ viaţă dulce-n europa!” Termenul de „graf”, semnala Iulia Militaru coperta a patra, depășește exercițiul de proliferare textuală, „prin relațiile extratextuale pe care le dezvoltă și le presupune tehnica de construcție a unei creații de acest tip”.  Așadar, o poetică în care, dincolo de experiment artistic radical, se fac salturi extreme în realitate și se scot la iveală  trăiri intense din chiar miezul apocaliptic al existenței. O existență concretă, cu malformații năucitoare: „În foametea de după războiul cu americanii/ oamenii audesfundat trotuarele și-au început/ să planteze acolo orez – copii fugiți de la școală,/ soldați lăsați la vatră, prostituate rămase/ fără obiectul muncii lucrau din greu pentru un bol de mâncare;/ gropile din asfalt și...