Metaliteratura.net cu un scriitor pe săptămână: Claudia Ioviţă

  Anunț! se vând aripi. purtate de câteva ori într-o perioadă incertă. presărate cu particule din al nouălea cer. arse puțin la margini din cauza tumultului. încă în stare bună. Urgent!   am visat uitarea purta amintirea unui copil. era un gol constant ca o ceață densă de toamnă. încercam să-i pășesc pe urme, să răscolesc în cele mai ascunse unghiuri ale memoriei. era ceață tot ce era. doar o frică constantă de gol, de important, de uitare. am visat un copil al drumurilor și al apelor. am pornit cu el, am ajuns cu mine. dup-atâta timp aștept să-mi dea vreun semn, copilul, din frica uitării, ce-mi bate în piept ca într-o ușă veche a unui Chișinău uitat. el e acolo. eu sunt aici. uitarea mea are mâinile unui copil care mă cheamă să privesc în oglindă.   nu mai am ochi să (te) văd în locul lor am săpat două găuri albastre, două furtuni, încercând să găsesc originea ochiului, albastrului, lui. ochii mei și-au abandonat casa și au pornit în căutarea unui liman unde să-și tragă răsuflarea din priviri. mă-ntreb doar, dac-au luat-o pe același drum sau în direcții diferite ca să decid pe care din ei să-l caut primul: pe cel stâng, care privea spre pământ? sau pe cel drept, care se oglindea în cer? mă tot gândesc, cu găurile orbitelor goale, poate-i găsesc pe-un vârf de munte unde pământul și cerul îi împacă și unde golul miroase a vreme bună și a spice de grâu mărunțite pe șinele unui tren.   din degetele mele cresc flori iar brațele mi se împletesc în timp ce le caută pe ale tale și în mișcarea timpului, mă transform într-un copac al vieții cu tainele străbunilor în rădăcini vezi-mi mugurii ce-și așteaptă primăvara. cum, nu simți? eu cresc în tine și te cuprind pe dinăuntru. și, parafrazându-l pe stănescu, eu...

Nici literatura poliţistă nu se simte prea bine în România

Autor: Felix Nicolau Dat fiind că civilizaţia românească se află într-un decalaj faţă de cea Occidentală (ceea ce nu-i neapărat rău) şi primele scrieri poliţiste au avut un substrat rural (Baltagul, de M. Sadoveanu). Dar tot în perioada interbelică Rebreanu a produs Amândoi, scriere cu acţiune amplasată într-un mediu perfect urban. Puţin deasupra Balcanilor fiind, într-un spaţiu de multiple influenţe, crime-ul românesc a fost întotdeauna mixat cu metaforic si fantastic. Inclusiv Mircea Eliade a avut scrieri integrabile în acest tipar. Mărgărita Miller Verghy a publicat în 1946, la 82 de ani, romanul Prinţesa în crinolină care a influenţat nenumărate scriitoare în debutul opresiunii comuniste. Mateiu Caragiale a tipărit în 1930 povestirea detectivistică Sub pecetea tainei. Aşa cum se poate deduce din titlu, era vorba despre un mystery old-fashioned de o eleganţă ancien régime. În timpul dictaturii comuniste, literatura poliţistă şi detectivistică era o specie amfibie, trebuind mai curând să se pitească decât să lanseze ipoteze curajoase. În socialismul multilateral dezvoltat (căci la comunism nu s-a ajuns niciodată), infractorii şi criminalii erau anihilaţi urgent şi expuşi apoi oprobriului public. Toată mişcarea ţinea de propaganda succesului ideologic, deci literaturii nu-i rămâneau decât firmituri. Mai era apoi un concurs între Securitate şi Serviciile secrete capitaliste. Fireşte, după niscaiva complicaţii, întotdeauna ieşeau victorioase serviciile româneşti şi ruseşti. Dintre autorii acestei perioade dificile trebuie remarcaţi Horia Tecuceanu (cu nouăsprezece romane ce propun un protagonist de cursă lungă, vezi Căpitanul Apostolescu şi inamicul public) şi Haralamb Zincă (Pe urmele agentului B-39). Tradiţia românească a genului este debitoare policier-ului francez, deşi o scriitoare care a dominat multă vreme detectivistica a fost Rodica Ojog-Braşoveanu, puternic influenţată de Agatha Christie. Chiar şi o maestră actuală a genului, Lucia Verona, are un roman, Crimă în centrul vechi, în care unul dintre personaje deţine o variantă neaoşă a hiperonimului: Agata Cristea. După Revoluţia din ’89, toate genurile aşa-zis „minore” au...

Un dor neostoit de a vorbi cu Sufletul

Autor: Dumitru APETRI Astfel îşi determină trăirile sale poetice Galina Aniţoi în placheta de debut În Univers e primăvară (Chişinău, CEP USM, 2016, 46 p.), pe care o dedică memoriei tatălui ei Ion. Spre deosebire de unii debutanţi, cărora se întâmplă să li se pară că veritabila artă poetică începe de la ei, autoarea, chiar prin denumirea  Abia încep…, aleasă pentru primul compartiment, îi sugerează cititorului că e conştientă de „idealitatea limbajului poetic” (G. Gadamer), în care îşi face actualmente apariţia. Până a ieşi în public cu florilegiul recent, semnatara plachetei a publicat o monografie ştiinţifică în baza tezei de doctorat, dar a fost prezentă şi cu versuri în reviste şi în trei antologii ce întrunesc creaţii literare ale tinerelor condeie. În Autoportret autoarea zice: Sunt şuviţa de apă / ce străbate cu greu prin pustiu, altfel spus: potrivirea cuvintelor e o artă subtilă, specifică, greu de îmblânzit şi practicat. Cu toate acestea, ea se vrea cu tot dinadinsul ocnaş anume în acest Templu: Vreau prin Cuvânt să logodesc / O stea cu-n fir de iarbă. / În toate să mă risipesc / Şi din Cuvânt să-mi fac / Averea-ntreagă (Mă simt Cuvânt în toate). Se întâmplă ca plachetele de debut în poezie să alunece uneori în sentimentalism, expresii prolixe, să adopte unduiri lacrimogene. Volumul de faţă a fost ferit de atare glisări. Sunt revelatoare în acest sens titlurile  Răvaş de adio, Constatare, Presupunere, Mi-ai furat…, Eroare gramaticală, Deşi nu ştiu, Prometeică, Quo vadis?, Suflete ferecate şi altele. Impresia dominantă, pe care o produce noua apariţie, este următoarea: îmbinare armonioasă a filonului liric cu meditaţia colorată emotiv. Eul liric (aici coincidenţă deplină cu autorul) nu se complace în stări de euforie, el se vrea participant laborios la actul nobil de sporire a binelui, a luminii şi a armoniei:  Aş vrea să fiu ninsoare – / multă, densă, / s-absorb tot...