Radmila Popovici, „intenționat voi pune rima pace”

wizz air mă prind înnodând una de-alta eșarfele aud în dulap molia ronțăie boarfele închid geamul spart prind o gură de aer cu ochii sticliți în oglindă mă-ncaier nu scriu poezie nici proastă din vară cuvintele mele se joacă afară m-am tuns băiețește îmi cade iar părul mi-i sprijin de-ncredere caloriferul mezina îmi spune că are vacanță scap ceașca se strică era din faianță wizz air anunță trei noi destinații atât (trec pe fb să văd ce fac alții)   sign out arunc medicamentele din casă scriu pe oglinzi cu ruj sunt norocoasă mă joc de-a baba-oarba cu lumina cânt tare și se supără vecina mă mir de crăciunel că înflorește vorbesc cu cine vreau dar pe muțește ca de-obicei a dat în foc cafeaua un covrigel mi-a deranjat măseaua azi trebuie să mă-ntâlnesc cu Geta mă-ntreb dacă să-mi pun sau nu bereta să nu uit să-mi notez să cumpăr kiwi și altceva s-o bucure pe Vivi fb mi-a devenit un fel de-agendă peste vreo zece ani va fi legendă mă văd comunicând prin holograme îmi vin în cap dar nu 30 de grame zâmbesc aiurea recunosc că-mi place intenționat voi pune rima pace firește mă impun s-apăs „sign out” „sign out” ca „sign in” din nou să caut   3 și-un sfert la 3 și-un sfert un vis desprinde pleoapa o lacrimă-și îneacă-n pernă apa citisem undeva că visul are în umbra sa o frică-n închisoare că Freud ar fi dezvăluit misterul dar frica lui era chiar adevărul care se-arată-odată la o mie de ani cuiva să-mi poată da și mie un strop să-l simt cum caută sub pleoapă în burta unei lacrimi să încapă și ea la 3 și-un sfert în vis să-l nască o clipă două numai să trăiască orașul doarme-n mii de uși închise eu stau cu Freud de vorbă despre vise   gută orașul...

Scrisori de pe frontul literar

Autor: Maria Pilchin Dragă prietenă literară, îţi scriu din tranşeele literaturii contemporane, un spaţiu în care nici război nu e şi nici pace. Aşa un plictis al inerţiei. Nopţile sunt ca toate nopţile, nu văd nicio ultimă noapte de dragoste şi nicio primă noapte de război, or, nimic nou pe frontul de est… În nopţile mele de nesomn, de multe ori, gândesc la faptul că filosoful Constantin Noica dispreţuia literatura ca ceva superficial, iar critica literară ca pe o inutilitate la pătrat. Uneori îi dau dreptate… Mai ales când privesc toată viermuiala şi bâlbâiala din feudă. Probabil că ţine de oboseala mea literară şi de anemia provocată de o alimentare săracă în vitamine literare sau poate de mulţimea de cărţi proaste, de tinerii impostori literari, gălăgioşi şi de bătrânii înscăunaţi în jilţurile lor de mandarinat literar. Mă întrebai în scrisoarea ta despre cum văd eu literatura şi critica literară azi. Viziunile şi vedeniile mele literare sunt o poveste aparte, dar aş putea să îţi împărtăşesc câteva idei, la întâmplare. Criticul nu poate fi o celestină între găştile literare, un fel de balama axiologică, aşa cum acesta nu e pe post de prieten literar care te laudă după o beţie, sex sau alte activităţi de autopromovare din domeniul scriitoricesc (am cunoscut la viaţa mea critici care aveau entorse muscular-literare din cauza că suceau gâtul ba înspre o „grupare”, ba înspre alta, te rog să îmi ierţi acest limbaj poliţisto-mafiot). În critică trebuie să fii invizibil, fără grupuri de referinţă, alias bisericuţe literare. Criticul literar nu poate şi nu trebuie să fie „Omul lui Cutare”, un agent de (anti)reclamă livrescă sau un simplu contabil de debit şi credit al încasărilor axiologice dintr-o literatură. Iată de ce succesul şi celebritatea pot fi şi rezultatul unor manevre, nu neapărat al unei opere valoroase. În critică e ca în teatru, dacă te apropii prea...

Când nu-ţi mai rămâne timp decât pentru numărat meduze

Autor: Aliona Grati Două femei tinere se întâlnesc pe holul spitalului oncologic din Chişinău după ce medicul îi anunţă fiecărei în parte că mai are de trăit aproximativ patru luni. Disperarea le adună laolaltă, ele decid să-şi trăiască ultimele zile călătorind împreună, mai ales că una din ele se pomeneşte moştenitoarea unei sume mari de bani, care le permite ambelor un rest de viaţă trăind pe picior larg. Acum pot face orice, îşi pot realiza orice capriciu, orice vis. Nu vor mai amâna nimic din ce e bun pe lumea asta. Se pot duce imediat, spre exemplu, să numere meduze în Marea Egee. Şi pentru toate aceste minunăţii au de plătit doar cu un cancer. Aşa îşi începe Lilia Calancea romanul Sub constelaţia Lyrei  (Editura Arc, 2017), o tânără scriitoare care, la ora actuală, are deja o carieră de succes pe blog cu proză scurtă. Odată pornită, intriga se desfăşoară cu mare acurateţe lingvistică şi de construcţie, naraţiunea având toate ingredientele romanului modern: întoarceri în timp, digresiuni şi evoluţii ale unor linii paralele de subiect. Aflăm detalii din trecutul fiecărei femei, cu opriri asupra împrejurărilor care le-a produs trauma sufletească ce a dus spre îmbolnăvire. Una din ele, Tina, este fiica sănătoasă, dar privată de dragostea părinţilor care şi-o consumă cu cealaltă fiică a lor suferind de sindromul Down. Evadează de acasă, însă ratează iarăşi într-o relaţie de concubinaj cu un bărbat ahtiat după cariera sa ştiinţifică şi care o ignoră sistematic. Cealaltă femeie, Livia, ajunge văduvă subit, după o scurtă căsnicie cu un bărbat ideal în viziunea ei. Lovitura o ţintuieşte acasă pentru săptămâni întregi, unde stă pe întuneric privind în gol. Nimic nu le mai reţine în viaţa aceasta, orice schimbare e preferabilă stării de mort viu în care ele se află acum: „A accepta înseamnă a ateriza. A muri încet. A muri dureros. A trăi în angoasă...