Olga Căpăţînă, DOBRENII

Afganistan – raza mea sălbatică de soare   Partea întâi În seara zilei de 27 decembrie 1979, la Kabul a început operaţiunea militară ŞTORM-333, desfăşurată de trupele Direcţiei Generale de Cercetare şi de cele ale Comitetului de Stat pentru Securitate al Uniunii Sovietice (KGB). La asaltul Palatului Tajbeg, unde se afla reşedinţa lui Hafizullah Amin, au participat circa cinci sute de militari ai batalionului de musulmani. Adversarii lor au fost peste două mii de soldaţi şi mai mult de două sute de militari din paza lui Amin. A doua zi, pe 28 decembrie, capitala Afganistanului, Kabul, a fost ocupată de către ostaşii sovietici. ŞTORM-333 a fost o operaţiune militară bine pregătită şi excelent înfăptuită. Acesta a fost doar începutul unui război, care a durat zece ani.   *** S-a trezit cântând… Ce mai însemna şi asta? De obicei, prin somn plângea, râdea, zbura, cădea de la înălţime. Iată de ce de multe ori se trezea speriată, cu răsuflarea tăiată. De cântat însă n-a cântat niciodată în somn. Nici în viaţa de toate zilele nu a prea cântat. Şi nu pentru că nu-i plăcea muzica, ci pentru că a înţeles, încă de pe când era copilă, că nu avea acest har. Şi, cu toate că muzica sălășluia în sufletul ei, se străduia să nu cânte, crezând că dacă ar fi încercat să dea frâu liber vocii sale, ar fi speriat cioroii din vârful salcâmilor din vecinătatea casei părinteşti. La şcoală, profesoara de muzică a obligat-o să cânte în cor. Şi cine ar fi putut-o convinge pe această devotată executantă a directivelor partidului că Lina Dobre nu avea  de auz muzical? Însă frecvenţa obligatorie, asta era legea. De două ori pe săptămână, după lecţii, toţi elevii cântau în cor. Osanale aduse atât marelui partid, cât şi măreţului, nemuritorului conducător. Iar ea, fiind o elevă sârguincioasă la toate disciplinele şcolare, se străduia...

Defileul fulgilor de nea

Galina ANIŢOI   Să fiu ninsoare Aş vrea să fiu ninsoare multa, densă, s-absorb tot cenuşiul de pe Terra, în necuprinsul lumii să se simtă doar respiraţia lui Dumnezeu intensă Aş vrea să ning cumplit, apocaliptic, să-nec durerea toată în zăpadă, apoi din ceruri, ne-ncepute, Iubire şi Lumină să las peste pământ să cadă…   Vitalie VOVC Defileul fulgilor de nea   S-a dat dezlegare la alb Şi au pornit Legiuni de fantasini Din susul dezgolit Fulgi de pelegrini Sacrificaţi negreşit Autoanihilare totală Rece peste patimi Peste fierbintele facerii Gheaţă peste verdele ţepos Şi intrepid de tânăr Peste brazda deschisă Voluptuos în aşteptarea seminţei   Dumitru CRUDU În noaptea în carea a fost Revelionul   Când am coborât din cursa de Brașov, în Chișinău era noapte. Autogara de Sud era pustie și eu stăteam înțepenit pe peronul gol, printre oamenii care plecau veseli cu gențile pe umăr sau în mâini spre taxiurile parcate la ieșire sau spre stația de troleibuz de peste drum. Am rămas singur, cu încă o țigară în gură, sub un bec chior. Sufla un vânt înghețat și nu știam încotro să mă duc, pentru că bani de hotel nu aveam și nu știam pe cine să-l telefonez ca să-l rog să mă oploșească la noapte. Pe Cioclea, pe Cioclea l-aș putea suna, mi-am spus, și am mers la un aparat telefonic din clădirea autogării, în care am aruncat o monedă. Cioclea era acasă. Nu s-a mirat deloc când i-am spus de ce-l sun, deși nu mai vorbisem la telefon de câțiva ani. Mă mir că mă mai ținea minte. El însă mi-a publicat câteva poezii în revista „Tineretul Moldovei” și-și aducea aminte de mine. – Vino chiar acum, ce mai aștepți, mi-a spus poetul, dar pentru că eu nu știam unde stă, mi-a zis că o să mă aștepte în stație. Și chiar m-a așteptat....

Am văzut cum s-a conjugat o feerie

Călina TRIFAN Am văzut cum s-a conjugat o feerie Am văzut cum s-a conjugat o feerie cu acţiuni minime aproape cerul şi pământul în ochii mei au făcut schimb de personalitate. Am văzut cum se-nfiripă o iubire dintr-un ecou şi-o inimă asediată din mâini care înnodându-se îşi şoptesc ce nu s-ar încumeta gura niciodată. Am văzut cum a intrat în întuneric ca un fulger o privire de safir acum stau molcomită în surdină şi nu încetez să mă mir.   Vitalie VOVC Atavisme de Crăciun Detest mandarinele stricate O obsesie În fiecare zi verific cutia Dacă nu cumva s-a stricat Vreo una peste Noapte Iarna Niciodată nu se termină Mandarinele din casă Am eu grijă de asta Îmi plac jucăriile de brad Am cheltuit o avere Pe ele… Când eram mic aveam Un clovn şi Un iepuraş De sticlă. Şi un glob magic Uşor şi aerian Sticlă aeriană… Şi astăzi îmi este frică Să le sparg Toate visele mele Sunt globuri Din sticlă aeriană Precum ACELA Pe care l-am spart Din întâmplare… Detest să mi se ofere Cadouri de Crăciun Detest cadourile în general Nu vreau nimic Nu-mi oferiţi nimic Vă implor Niciodată Sub nicio formă Atât de mult mi-am dorit O jucarie încât A devenit mare Cât o planetă venită din Altă galaxie Şi a eclipsat totul… Nimeni nu-i de vină Mi-a fost oferită De Anul Nou Eu nu mai vreau ca O maşinică din plastic De rea calitate Să poată eclipsa ceva… Aşa erau atunci visele De rea calitate şi Pe jumătate stricate Acum ar trebui să termin Să pun un final La acest text Să găsesc o metaforă trăsnită Unul cu Leru-i ler Şi Florile dalbe Care nu veneau niciodată În oraşul nostru tern Dar veneau când eram la bunei Nu-s S-au terminat metaforele La magazin Nu se mai vând Trei la leu Mi-a zis mai deunăzi Un om...

Narațiunea ca ritual: Punct de vedere de Anatol Moraru

Autor: Maria Abramciuc   Scriitorul Anatol Moraru își onorează tot mai insistent și mai aplicat proiectul epic: noua sa carte de proză scurtă, Punct de vedere (Editura Junimea, 2017), îi denotă fidelitatea în raport cu propriile mecanisme epice, anunțate acum 15 ani, în debutul său, Nou tratat de igienă. Povestirile incluse în volumul comentat descind din zonele memoriei, naratorul/ naratorii plonjând în propriile spații mnezice, de unde extrag și reconfigurează cu pasiune istorii trăite cândva. Se profilează astfel dimensiunile evocatoare a discursului, intenția reconstitutivă a celui care povestește și care pune în lumină, cu ardoare narativă, o lume simplă, întâmplări insignifiante, la primă vedere, selectate din diverse realități: studențești, rurale, medicale, universitare, scriitoricești sau amoroase. O altă comedie umană, un gen de balcanitate, constituită din fragmente de existență ordinară sau mai puțin obișnuită, în drame și intrigi de tot felul, apare transcrisă lejer, diluat, în notații ample sau laconice, în expuneri ironice, pe alocuri, caustice sau luând formele unor caricaturi fine. Prozatorul imprimă personajelor obișnuite alură pitorească (Vitalie din A murit Vitalie ca prostu’, Fedica din Sufletul rus, Benedict din povestirea omonimă, Edy Stănilă din Eu și Edy ș.a), provocându-le uneori să povestească. De altfel, discursurile lor sunt înrămate în narațiunea-cadru, naratorul-prim adoptându-și condiția de martor sau de mesager al celor expuse de un alt narator. Procedeul stilistic povestirea în ramă, aplicat cu succes în construirea unor povestiri (Vin tare, Eu și Edy, O întâmplare nocturnă ), devine eficient în contextul proiectării unui topos al povestirii, căci efectul său constă în conturarea spațiului narațiunii, și nu în proiectarea unei tipologii umane. În Vin tare, naratorul își întrerupe voit discursul, inserând, prin analogie, o altă povestire despre aventurile sale în satul Șipoteni, ca în final, la fel de abrupt, să intervină un personajul, studentul Boris, care se include cu un discurs autonom în narațiunea întreruptă a profesorului Dorin Cojocaru. Organizată...

Silvia Goteanschi, „eu cu mine în poziții egale”

Diazepam Somnoroasele păpădii și o geantă cu prosoape, visele în care înaintez cu toporul și capul meu frumos lăsat pe buturugă, cum un apus de soare peste câmpul dezgolit de fandoselile urbane, eu cu mine în poziții egale ca doi lunetiști care sunt unul altuia țintă și un dumnezeu minunat care îi va ajuta pe amîndoi în aceeași măsură, ploile egiptene care transformă pământul într-o spălătorie de oameni, picioarele mele alunecoase și vii, când simt iarba serii și licuricii, micii turiști ai sevrajului, și limba ca un țol moldovenesc strâns sul să poată vorbi doar tăcerea, o umbră anxioasă care ia forma mea pentru copyright protection și în sfârșit, o trecere necondiționată și absolut firească de partea diavolului. Zonă de confort e o dimineață iritantă în care pulsul îmi scapă de sub control pupilele mi se măresc ca la tarsierii din malaysia o stare de inexistență critică care îmi transformă religia într-o obișnuită capcană de cârtițe o dimineață incomodă cumva amuzantă în care pentru a vedea am nevoie de substanță de contrast iar pentru a vorbi sinceritatea nu-mi mai este deajuns deși mă simt pământul pe care se contruiește un oraș ideal cu femei imaculate care vor face dragoste cu moartea iar bărbații în final vor ieși din calul troian e o dimineață stupidă înainte de care am avut o familie mare și o noapte lungă fără țânțari frontiera Sunt o fată frumoasă din iad cu o sticlă de rom în mână, sunt spatele tău tatuat și toată bărbăția ta, sunt lipsită de prejudecăți și nici lipsa ta n-o mai simt, decât dacă citesc din bacovia, sau îmi ascult inima cu fonendoscopul. Sunt o tipă orgolioasă, trecută de 30 de ani ca și cum aș fi trecută de bătălia de la Rovine. Sunt o luptătoare, da. Chiar și în acest salon jegos de spital, mă gândesc că morții, sunt...

« Articole mai vechi