Mihai Eminescu – portret în oglinda timpului

autor:  Lidia Carmen Pircă  Nu credeam să-nvăț a muri vreodată …     Odă (în metru antic)  Este confesiunea poetului – ființă – supusă vremelniciei, dar Mihai Eminescu nu este ființa, este Geniul care ne mângâie efemeritatea întru veșnicie! 15 Ianuarie este în mod nemijlocit legat de numele lui Mihai Eminescu, este Ziua Culturii Naționale pentru că poporul român se naște cu Eminescu și trăiește întru Eminescu, veșnic actualizat pentru a nu se pierde în cețurile mitului. Ne întrebăm cât mai este astăzi citit Eminescu, sau mai bine zis, înțeles, pentru că decriptarea sensurilor lexemelor este echivalentă cu descifrarea codului care facilitează intrarea în absolutul cunoașterii, al esenței divine care se revelează doar celor inițiați, reprezentanți hierofanici. Eminescu este astfel, un destin, devenind, spre bucuria spiritelor înclinate spre întrebare, o permanentă şi inepuizabilă resursă vitală de liniștire prin poezie, de contempare prin reflectare, de înnobilare prin spiritualizare, o călătorie spre interior în căutarea adevărului pur. Atitudinea ontică se reflectă în oglinda timpului, care de-a lungul secolelor conturează metamorfoze eminesciane. Tributar romantismului, ființa poetică și imaginarul artistic devin structurile arhetipale ale macrocosmosului, ale Universului cu care se contopește în magma inspiratoare, alunecând în civilizațiile Antichității, ale Evului Mediu, ale filosofiei idealiste germane, în vederea armonizării sinelui cu sine și cu divinitatea. Pendulând între extreme “Vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru”, după cum îl vedea I.L. Caragiale, Eminescu șochează prin portretul său fizic/spiritual chiar și pe contemporani, dar lasă în memoria posterității chipul geniului romantic bituitor în lupta cu Timpul. Mihai Eminescu este expresia naționalismului românesc. Lirica sa reflectă patriotismul care pune în balanță trecutul și prezentul, prin entuziasmul specific, încărcat de vibrație expresivă, însă publicistica exprimă atitudinea critică, revoltată. Concepția poetică privind dragostea de țară îmbracă haina satirei (Scrisoarea III) sau plânsul neamului din Țara Moldovei (Doina). În graba nostră de a pătrunde și de a asimila sintetic lirica...

Despre „omul amestecat” din mesopotamia.md

autor:  Galina Anițoi Poezia Mariei Pilchin am citit-o dintr-o răsuflare (Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh, Piteşti, Paralela 45, 2015). Asemenea lucru mi se întâmplă cu volumele de versuri care rezonează cumva aparte cu trăirile şi stările mele de spirit. În cazul Poemelor pentru Ivan Gogh, această carte mi-a „răscolit” copilăria și adolescenţa  care, de multe ori, îmi lasă ciudata senzaţie că fac parte dintr-o cu totul altă viaţă. Una ale cărei însemne însă le-am purtat peste ani, ca pe nişte sechele: steluţa lui lenin,  povestea cu ivanuşca şi alionuşca, hit-ul ivanushki international, filmul sovietic malenikaia vera, zilele de informare politică, apoi iura roşca (…) erou naţional, pe care, deja studentă la litere, l-am urmat în orăşelul libertăţii. Am găsit în acest volum o poezie care se vrea, în mare parte, expresia unei realităţi contradictorii, tensionate, fixând drama unui popor aflat într-o lungă și sinuoasă căutare de sine, trăindu-și acut criza propriei identități: și aveai două nume/ și zâmbeai/ te uitai în oglindă/ să îți cauți celălalt nume/ nu mai era/ căci emigrase/ numele tău se exilase/ dincolo de tine (CONTROL VAMAL). De mai bine de două decenii traversăm o perioadă de tranziţie anevoioasă şi, aparent, interminabilă. Cu toate acestea, trecutul sovietic nu s-a desprins definitiv de noi (nu vrea să se desprindă sau nu îl lăsăm să o facă). Se obstinează să mai vegheze asupra noastră: matrioşka nu pleacă nicăieri/ ea stă ca un lar la colţul patului (PUPA RUSA) și să ne alimenteze continuu un sentiment al unui „om amestecat”, al unui „om între lumi”, așa cum mărturisește însăși autoarea într-un interviu, pe care îl suntem sau îl simțim că suntem aici în Basarabia. Separată de ani de zile în tabere etnice ostile, năucită de toate culorile/ curcubeului politic (IVAN GOGH), lumea nu se mai așază în mesopotamia noastră: în mesopotamia mea/ nordul și sudul/ ca vârfurile...