„Capătul drumului”, noul roman al Lilianei Corobca

Autor: Ecaterina Deleu Cele câteva fragmente din cartea „Capătul drumului” (Editura Polirom, 2018) făcute publice de Liliana Corobca au fost primele semne ale unui roman foarte bun, de o rară frumuseţe. Iar lectura cărţii confirmă primele impresii. Am aşteptat să pot citi cartea „Capătul drumului” cum nu s-a întâmplat foarte des. Cartea a ajuns la Chişinău în depozite abia vinerea trecută, acum exact o săptămână, deja poate fi găsită şi în librăriile din Republica Moldova. Prima oară când am auzit cuvântul deportaţi (şoptit) era prin 1989, într-un autobuz, şi doar pentru că eram foarte aproape de două femei care urcaseră din satul vecin, Colibaşi, am putut prinde aceste şoapte, schimbate între ele (ai grijă…!). Mai târziu mi s-a întâmplat să ascult mărturiile mai multor oameni deportaţi din Călăraşi, Ungheni, Căuşeni. Era halucinant să-ţi dai seama că oamenii erau luaţi pe sus din propria casă – cu copii, cu părinţi bătrâni şi bolnavi – duşi în condiţii greu de imaginat la capătul pământului, în Siberii îngheţate. Despre trenul morţii (balaurul roşu) şi „Smert reka” (râul morţii) vorbeşte şi „Blajinica noastră”, cum îi spune afectuos strănepoata Anei Blajinschi, ascultându-i mărturiile. „Şi râul acela şi stepa necuprinsă aveau atât de mult cer şi atât de multă moarte!” (p.196) sau „Am tot murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit şi acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare” (p. 246) – dar şi alte fragmente mult mai dure reflectă doar în parte permanenta veghere / prezenţă a morţii. Şirul lung de morţi / cadavre aruncate din tren pe drumuri / în apă e doar groaznicul preludiu, pentru că situaţia s-a agravat în primele ierni de foamete şi ger din ţinuturile îngheţate. Cartea începe abrupt, iar contrastul dintre cer / moarte este izbitor: „La capătul drumului se află cerul… iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului...

Participaţi la evenimentele organizate de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău cu ocazia Centenarului Marii Uniri!

Acum câteva zile, am avut prilejul să ascult pe viu un excelent concert simfonic. Din varii motive, rareori mi se întâmplă să am parte de aşa ceva la Chişinău. Cu toate acestea, rutina zilelor cu programul lor doldora de griji de tot soiul m-ar fi copleşit în mod sigur dacă nu s-ar fi produs întâlnirea mea cu aceste momente culturale revelatoare. Cunosc o grămadă de lume, cercetători ştiinţifici, cadre didactice, studenţi şi funcţionari, care îşi ignoră timpul liber şi necesităţile spirituale în numele unui iluzoriu succes profesional sau financiar acreditat să le dea vreun sens vieţii lor. Şi dacă ne-am fi ridicat ochii cu toţii  de la obsedantele noastre probleme şi ne-am fi uitat în jur, am fi remarcat faptul că suntem martorii unui unic eveniment istoric  care ne priveşte nemijlocit. Toţi cei care gândesc şi vorbesc româneşte sărbătoresc Centenarul Marii Uniri a Basarabiei cu Ţara. Să nu rămânem cumva pe lângă, să trăim momentul cu intensitate! Cu această ocazie specială, în luna martie, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” organizează la Chişinău şi Bălţi o serie de manifestări culturale cu prestanţă: concerte, spectacole de înaltă calitate, expoziţii ale artiştilor plastici, lansări de carte în cadrul cărora se urmăreşte, pe de o parte, promovarea artiştilor talentaţi din toate zonele locuite de români şi, pe de altă parte, asigurarea accesului neîngrădit al tuturor, în special al celor cu venituri modeste, la marea cultură naţională. Pe 20 martie, la ora 18.00, Sala cu Orgă din Chişinău era arhiplină. Cei 90 de tineri instrumentişti ai Orchestrei Române de Tineret au ocupat jumătate din perimetrul parterului. Spectatorii au format un cerc în jurul orchestrei, dispuşi într-un mod specific esteticii participative postmoderniste, în cealaltă parte a sălii şi pe scena care nu a fost destul de încăpătoare pentru grupul enorm de muzicieni. Directorul ICR Chişinău Valeriu Matei a deschis evenimentul cu un cuvânt de salut. Un mic...