Alexandru Petria. Poezia voluptăților dulci-amare

Alexandru Petria. Poezia voluptăților dulci-amare

Autor: Nina Corcinschi

Alexandru Petria este unul dintre puținii poeți ai erosului, care reușește să facă din imagistica erotico-sexuală poezie bună. Volumul lui Călăul harnic (București, Herg Benet, 2012) e o imensă poezie cu sertare, din care se ivesc provocator jucării pentru chefuri nocturne, lenjerii de femeie, dar și chestii grave, cum ar fi jurnale de idei, reflecții și viziuni cu marca insolitului.  Autorul se prezintă drept un macho de temut, pentru pudibonzi mai ales,  dar unul cu respect şi înţelegere faţă de obiectul admiraţiei sale. Femeile lui, pasă-mi-te „au da, şi un vagin, şi sâni, şi fese,/ dar ele nu stau pe aer/ ci pe un suflet”. Aşadar, sensibilitatea e  arbitrul ascuns al reprezentărilor de forţă masculină ale  poeziei lui Alexandru Petria. Cât spectacol şi poză cu efecte tari, ațâțătoare, la limită cu pornografia („viaţa, un rest de spermă pe buzele tale”), atâta sensibilitate autentică, sinceritate şi (culmea!) decenţă …artistică: „dacă maica tereza din calcutta mi l-a deschis/  în ochi pe dumnezeu,/ părul tău de pe pubis tuns perie,/ respiraţia – noapte de insomnie răsucindu-se în propria incertitudine,/ mâinile care-mi cercetează testiculele,/ ferme dar sensibile,/ au fost schimbarea apei în acvariu,/ m-ai deschis în proprii ochi/ de unde să nu mai fug” (ochii).

Nu doar iubirea mistică transfigurează, dar şi actul erotic carnal. De fapt, în poezia lui Alexandru Petria acestea sunt inseparabile. Iubirea e trăită pe viu, în sensul ei primordial, adamic,  nefiind măsluită prin false şi inutile pudori. Viața izbucnește năvalnic în poezie, cu dorințe, temeri și emoții cât se poate de telurice. Imaginația nu are nevoie să ancoreze în oniric, întrucât iubirea ține de  o realitate a prezentului concret, e definită din stările spontane de acum. Tribulațiile erotice sunt transmise rapid și impetuos, prin elementele nepretențioase și autentice ale colocvialului: „îmi eşti tare drag, ţin la tine enorm/ dar nu ţi-am spus că te iubesc,/ vine pe chat,/ şi ce naiba să înţelegi,/ aţi împărţit aceeaşi pâine, aceleaşi glume,/ aţi intrat în aceleaşi cărţi ca în noi şi râvnite case,/ ce plăcut te-a supt, ce plăcut ai supt-o, cum te trăgea în ea pe canapea/ până adesea aţi căzut pe/ covorul cu franjuri şi şamponul din baie v-a bucurat la fel,/ odată ţi-a strecurat cu limba bomboana ei în gură şi aţi râs,/ şi asta nu se uită,/ în mintea unei femei nu poţi să intri nici cu tancul” (în mintea unei femei). În iureșul trăirii, poezia devine jurnal liric sacadat, tumultos și totodată concentrat, axat pe esențe, fără detaliile superflue pe care le poate lua un jurnal. Autorul, nici în febra sentimentului, nu uită că poezia e formă superioară de cunoaștere a lumii și  reușește de cele mai multe ori să extragă din trăire esența pură a ideii; nu (doar) să transcrie impresii și emoții, ci să le concentreze în subtile reflecții.

Poetul are mereu la îndemână pavăza lucidității însoțitoare a erosului. Discursul idealizant și orbitor, acea „cristalizare” (cum o numea Sthendal) a retoricii, nu-i este proprie. Femeia este văzută în datele ei firești, fără atributele împrumutate ale perfecțiunii, dar cu o nealterată conștiință a virtuților ei. „Replica” poetică dată Cristinei Nemerovschi e antologică aici: „cristina, femeile mele/ au suflet şi să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am şanse să mă duc dracului”. Surprindem nu de puține ori și o urmă de cinism al bărbatului lucid și maximalist, impetuos în dăruire, dar și în așteptările pe care le are de la celălalt. Viril și senzual, direct și nonșalant, eul liric este în permanentă căutare a onestității iubirii. Urmaș al cavalerilor din vechile romane grecești, îl scârbește profund trădarea și meschinăria și izbucnește în imagini virulente, „simțualismul” (termenul e al lui Eugen Simion) său dezvăluind o etică a iubirii, ce nu admite compromisul: „mi-am lărgit inima cu bârne şi corni de brad/ să avem unde să ne iubim/ într-o casă nouă/ am ridicat un horn mai înalt pentru vatră/ mi-ai arătat trădarea,/ un sac de plastic negru peste cap,/ femeie care ai trecut (…)”. Cinismul e mereu însoțit de ironie necruțătoare: „bovarismul tău/ ca apa în care mi-am spălat sexul după dragoste” (adagio), iar sexualitatea iese din instinctualitate pentru a  deveni un sistem de referință în sens spiritual, cu același succes fiind și spiritualul coborât în senzorialul pur.

Alexandru Petria nu e (doar) un hedonist. El scrie o poezie a iubirii senzuale, telurice, dar și mistice, sentiment care angajează plenar atât corpul, cât și sufletul. De aceea, voluptățile sunt dulci-amare, iar suferința e inerentă fericirii, așa cum se întâmplă în iubirile autentice dintotdeauna: „un călău harnic/ cu securea tocită/ iubirea (adagio). Confesiunile se deschid într-un lirism de răscolitoare profunzime și vibrație estetică, în freamăt imagistic de poezie trăită pe cord viu: „te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra/ am băut numai cafele tari/ în căni de apă/ ai băut numai ceai verde şi apă plată/ am înjurat şi am dat din mâini revoltat/ ai zis că perturb liniştea/ mi-am jupuit pielea să-ţi acopăr/ inima,/ iar inima se rostogoleşte pe stradă,/ asfaltul se înmoaie pe unde ajunge,/ şi rostogolindu-se devine mai rece, aburită, mai rece,/ ciudăţenie pe asfaltul topit, zimţată,/ inima ta/ cu apă plată şi ceai verde” (apă plată, ceai verde). Tandrețea, bine ascunsă de ironie, răzbate totuși la suprafață din această retorică a senzualității. Frivolitatea se salvează prin dimensiunea fundamentală a existenței pe care stările o ating în poeme.

Călăul harnic e o carte cu personalitate şi timbru masculin –  o masculinitate afişată cu superbie – în care îşi mai fac loc viziunea frapantă, sensibilitatea nuanţată,  (auto)ironia, propteaua livrescă, libidoul năvalnic, dar şi fibra discursivă directă şi șfichiuitoare a publicistului sarcastic, bănuit că ar avea „inima anesteziată”. Un produs abrupt, rapid, de aici şi acum, în care viaţa trece instantaneu în artă şi se primeneşte spectaculos şi (i)recognoscibil. O poezie care îţi înşfacă cu voluptate percepţia, întocmai ca un bărbat pătimaş.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *