Am văzut cum s-a conjugat o feerie

Am văzut cum s-a conjugat o feerie

Călina TRIFAN

Am văzut cum s-a conjugat o feerie
Am văzut cum s-a conjugat o feerie
cu acţiuni minime aproape
cerul şi pământul în ochii mei
au făcut schimb de personalitate.

Am văzut cum se-nfiripă o iubire
dintr-un ecou şi-o inimă asediată
din mâini care înnodându-se
îşi şoptesc
ce nu s-ar încumeta gura niciodată.

Am văzut cum a intrat în întuneric
ca un fulger o privire de safir
acum stau molcomită în surdină
şi nu încetez să mă mir.

 

Vitalie VOVC

Atavisme de Crăciun

Detest mandarinele stricate

O obsesie
În fiecare zi verific cutia
Dacă nu cumva s-a stricat
Vreo una peste
Noapte

Iarna
Niciodată nu se termină
Mandarinele din casă
Am eu grijă de asta

Îmi plac jucăriile de brad
Am cheltuit o avere
Pe ele…
Când eram mic aveam
Un clovn şi

Un iepuraş
De sticlă.
Şi un glob magic
Uşor şi aerian
Sticlă aeriană…
Şi astăzi îmi este frică
Să le sparg
Toate visele mele
Sunt globuri
Din sticlă aeriană
Precum ACELA
Pe care l-am spart
Din întâmplare…

Detest să mi se ofere
Cadouri de Crăciun
Detest cadourile în general
Nu vreau nimic
Nu-mi oferiţi nimic
Vă implor

Niciodată
Sub nicio formă
Atât de mult mi-am dorit
O jucarie încât
A devenit mare
Cât o planetă venită din
Altă galaxie
Şi a eclipsat totul…
Nimeni nu-i de vină
Mi-a fost oferită
De Anul Nou
Eu nu mai vreau ca
O maşinică din plastic
De rea calitate
Să poată eclipsa ceva…
Aşa erau atunci visele
De rea calitate şi
Pe jumătate stricate

Acum ar trebui să termin
Să pun un final
La acest text
Să găsesc o metaforă trăsnită
Unul cu Leru-i ler
Şi Florile dalbe
Care nu veneau niciodată
În oraşul nostru tern
Dar veneau când eram la bunei
Nu-s
S-au terminat metaforele
La magazin
Nu se mai vând
Trei la leu

Mi-a zis mai deunăzi
Un om deştept
Astea nu-s poeme
Sunt un fel de tablete
Un fel de… texte
Poezia e altceva
Nici nu contest
Poezia
A rămas prinsă
Într-un glob de
Sticlă aerian

Nu, nici în acest oraş
Nu vine nimeni
Cu Florile dalbe

 

Maria PILCHIN

iarna la brad
iarna la brad
dansam în jurul pomului
aşteptam portocalele
şi viaţa era frumoasă
«в лесу родилась елочка»[1]
cântau copiii ţării
cu taigale mari
mirosul de răşină
şi de coajă de portocală
mă face mică şi acum
de patru cinci ani

[1] „brăduţul s-a născut în pădure”

 

Flori BĂLĂNESCU

tablou de iarnă

ceva ca o dragoste mare. dar nu dragostea. ceva ca un câmp alb plin de chenare. camere albe și liniile subțiri sau prăpăstiile dintre ele. umbra unui copac cu tulpina de zadă. înfiptă în cer. cu rădăcina plutitoare. ar fi putut fi ceva care să-placă. amintirile nasc depresii. mai mari și mai mici.

într-o dimineață am văzut aburul planetei ca o spumă de lapte. se înălța din trupul încins al pământului. ca sufletul morților la ceruri. topea turnurile de pază. și suferința. și lacrimile. și bucuria deodată a invadat ziua.

când îmi este dor de mama îmi este dor de sora mea. și de fratele meu. de frații mei. în ciuda faptului că diminețile sunt atât de grăbite și serile atât de covârșitoare. Doamne între ele parcă nu a mai rămas nimic. uneori când e arșită sau când plouă îndelung ori viscolește zile în șir amiezile sunt singurul leac cu care să te aperi de moarte. când îmi este dor cumplit de mama mea moartă este întotdeauna amiază.

nimic de făcut. din nimic m-aș gândi și nu am la ce. din nimic aș iubi dar nu mă iubește nimeni. din nimic o premoniție. din nimic big-bang. big-bang.

clipele ca niște trădări din trecutul-viitor. amintindu-ți că perfecțiunea e ferecată la Dumnezeu în grădinile Lui secrete. ai citit cărți mari. despre istorii mari despre trădări mari despre iubiri mari. nu le poate încăpea realitatea. despre saltul pe lună. despre teleportarea dintr-o ficțiune în alta. atâtea clipe ca niște trădări în serile adânci de iarnă. doar ecourile unui popor de personaje în declin.

am vorbit până am amuțit. am văzut până am orbit. am ascultat până am asurzit. v-am iubit până am împietrit. am plâns până m-am uscat. am scris până s-au lichefiat cuvintele. stau pe o insulă în amnios. contemplu spășită realitatea.

trebuie să trăiești intens ca să ți se facă dor de ficțiune. trebuie să nu trăiești deloc ca să fii captiv ficțiunii. să nu fii mut orb surd împietrit uscat ca să tânjești după viață. la temelia lumii singurătatea. aparențele se răzbună.

 

 

Radmila POPOVICI

virus

trag de limbă
clopoțelul de sticlă
pe frigider
își surpă bobocii
crăciunelul țip
la ureche
cuvintelor mele
fără auz
colindătorii
îmi caută ușa
timpul mă mătură
dintr-un colț
în altul
al cubului
la mulți ani
tresar trăsuri fără cai
regina stupului
îndulcește
veninul

 

 

Vitalie VOVC

 

Frunze

Au rămas doar două frunze
În vârful copacului…
Celelate au căzut demult
Suflate de furtunile timpului vitreg.

În iarnă, doar ele vor înfrunta gerul,
Abia vizibile de sub zăpezile uitării albe
Sfidând toate legile naturii.

Dar vine,
Întotdeauna vine Primăvara
Cu dezgheţul ei dezmăţat!

Pădurea va fi din nou tânără şi verde
Strălucind impetuos.
Şi alte frunze, şi vlăstari, şi fire, şi tot!
Crescându-şi locul sub soare!

Culori! Arome! Seve!

Şi doar două frunze
În vârful copacului
Vor supăra ochiul
Şi încălca armonia locului
Prin urâţenia lor zbârcită…

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *