Ana Rapcea cu Planuri de evadare

Ana Rapcea cu Planuri de evadare

POEZIA

Poezia te trezește noaptea din somn,
Te oprește în stradă să-ți șoptească ceva,
Te întoarce în timp
Și te scoate din timp.

Poezia nu este cuvânt,
Nici idee,
Nici sentiment.

Ea le precede pe toate,
E o febră a căutării,
Și a negăsirii,
A negării și afirmării
Concomitent.

Tu, cel ales,
Ești și primul abandonat,
De aceea ți se spune
Poet.

 

ŞABLON

Greşeşti mult şi concentrat
în tinereţe.
La maturitate le regreţi, greşelile,
dar încerci să te consolezi cu gândul
că măcar copiii ţi-i vei înţelege
atunci când vor ajunge şi ei la vârsta aceea nefastă,
sau că vei reuşi cumva să-i fereşti
de regrete.
Pe urmă, când istoria se repetă,
identică în datele ei esenţiale,
îţi dai seama că nu-i înţelegi,
că nu poţi să-i ajuţi şi nici să-i fereşti,
doar stratul de zgură
din inimă se îngroaşă,
iar vechile cu noile greşeli se suprapun
ca un şablon imuabil
pentru ceea ce, mai simplu,
numim viaţă.

 

PEREŢII
Ai ridicat mulţi pereţi la viaţa ta,
Ca sa ai de ce da cu capul,
Ca sa ai cu cine lupta,
Cu cine vorbi,
De ce sa te sprijini si ce sa dărâmi
La ore apocaliptice.
Se împacă bine pereţii cu hergheliile tale
De cai verzi.
Pusa la zid, faci planuri de evadare
Ştiind bine ca nu vei mai reuşi.
Într-un târziu, capitulezi,
Te lipeşti de perete
Si-i simţi cu toate oasele răceala –
Se cheamă ca-ti tragi sufletul.

ASTA E

Decât să vorbești singură, mai bine să taci cu cineva,
mi-a zis Îngerul înainte de somn,
purtându-mi pe dinainte o oglindă:
– Pe cine vezi? Pe cine vezi alături de tine?
Când i-am spus, a spart oglinda și-a izbucnit în plâns…
Acum iar vorbesc singură,
Îngerul și-a acoperit fața cu-aripile,
Doamne-Doamne s-a supărat
pe noi amândoi.

POEM

Sunt mâini în care
Până şi pietrele
Se transformă în flori.

 

PARANTEZĂ ÎN ALB

(Săptămâna trecută, în vis, vopseam ouă pentru Paşti
Împreună cu tine, mamă, si erai bucuroasă,
Lumina feţei tale, cea din vis, mi-a făcut lumina şi-n casă.
Totul era numai floare si vânt –
Bucurie in cer, pe pământ si sub pământ.

Ieri, adormind, m-am trezit într-un amfiteatru plin de copii,
Veniseră, parcă, să le recit poezii…
Începusem ceva să le spun, când te-am zărit ieşind si după tine am alergat,
Dar nu te-am mai ajuns – te îndepărtai cu pas măsurat,
Iar al meu, mamă, era mărunt, repezit si împiedicat.

Alergam pe drumul de la Orhei, cel de la spital înspre gară,
Si, aproape ca-n evanghelii, mamă,
Era seară…

Mă trezesc că mi-e frig. După geam, după Pasti, ninge ca de Crăciun,
Îţi vine, ca în poveste, sa-i spui sfintei Joi: Om bun, mătuşă, om bun!
„Frunzele ce-au murit verzi intr-o singura noapte”

(Aşa cum scriam într-o poezie de tinereţe –
Mi-au mai turnat un pic de venin si un pic de tristeţe)
Sunt ca o profeţie care tocmai s-a împlinit…
Iar eu nu ştiu, mama, zău, nu mai ştiu, daca dorm
Sau de-acum m-am trezit…)

20 aprilie 2017

 

LIFTUL
Te speria liftul,
Când se închideau ușile, cu clămpănitul
Acela lugubru, pornindu-se,
Îți făceai, toate opt etaje, urcând,
Semnul crucii.

Ca un copil, te temeai
Să nu se închidă pe veci…

Oare, acum, în liftul acela
Care până la tălpile lui Dumnezeu urcă,
Până pe acoperișul Zidirii,
Ce faci?…

Urci și urci, iar sufletul meu aleargă
După al tău, pe scări nesfârșite,
Fără balustrade,
Și n-am ajuns,
Mamă,
Și n-am ajuns nici măcar
La primul palier…

Măcar rugăciunile mele de-ar fi să ajungă
Acolo unde fiecare lacrimă de copil
Trage cât întregul Lui Cer…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *