”aceeași viziune tot mai concretă”

autor: Vasile Gribincea chiar la începutul partidei șah mat jucătorului însuși pionul mută după nebunul său plac mâna care trebuia să-l mute *** dar nu au nimic de ascuns         nimic de-mpărtășit    nimic e nu mai puțin         decât cuvântul favorit             al lor     care n-au măcar un cuvânt           ce-i poate numi   la sfârșit va fi Cuvântul           își spun     cred fără rest că adevărul nu poate fi altul știu exact unde trebuie să ajungă         ce e bine să facă trăiesc numai schimbări           imposibil de sesizat         pentru oricine din afară își simt discret invulnerabilitatea îi obsedează     îi liniștește          aceeași viziune tot mai concretă o foaie cu o singură față un nume unic pe ea                nimeni care să poată să-l șteargă cine îl va rosti *** Când am încetat să-i cer ce nu-mi poate oferi, am înțeles că-mi poate oferi mai mult decât pot cere poem despre viața mea Te mult viața mea fără tine o frază din care au dispărut verbele și o carte din care au dispărut frazele și o bibliotecă din care au dispărut cărțile și un oraș din care au dispărut bibliotecile și terra de pe care au dispărut orașele și universul din care a dispărut terra Te mult viața mea cu tine terra în care s-a strâns tot universul și un oraș în care s-a strâns toată terra și o bibliotecă în care s-au strâns toate orașele și o carte în care s-au strâns toate bibliotecile și o frază în care s-au strâns toate cărțile și un verb în care s-au strâns toate frazele și tăcerea în care a dispărut     strâns ca-ntr-o gaură neagră verbul Te mult  pima noapte cât de bine poate fi să te culci             tot în orașul unde nici o lacrimă n-a curs            unde nimeni nu poate avea insomnii unde toate semafoarele au  4 culori               și funcționează doar la a...

Vladimir Beşleagă. Destinul sub „cumplite vremi” sau drama celor doi părinţi iluştri

„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare. „A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare. O, lume hicleană, lume înşelătoare! (…) Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa, Umblăm după a lumii înşelătoare faţa” Miron Costin, Viiaţa lumii După mai bine de treizeci de ani de când a fost început (ianuarie 1981), Cumplite vremi, amplul roman istoric al lui Vladimir Beşleagă, apare anul acesta în întregime, marcând unul dintre cele mai ambiţioase şi valoroase realizări literare în spaţiul limbii române. Strict regional, la aceeaşi amplitudine, eposul lui Beşleagă a fost precedat doar de romanul În prejma revoluţiei de Constantin Stere. Opera impresionează atât prin dimensiune (4 volume, cuprinzând 3 cărţi cu câte un prolog fiecare, 35 capitole, un epilog, în total 2213 de pagini în ediţia de la Cartier, 2017), cât şi prin capacitatea de a reprezenta artistic o vastă panoramă a unui moment istoric, reţinut de memoria noastră datorită mai cu seamă  subitului incident cu urmări dramatice, inclusiv în plan simbolic: executarea fără judecată a eruditului cronicar şi om politic Miron Costin la porunca pripită a domnitorului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir. Focalizat pe această nesăbuită faptă a bătrânului domnitor necărturar împotriva uneia dintre cele luminate minţi din cultura noastră, romanul cumulează, aşa cum dictează genul frescei istorice şi social-politice, elementele unui ansamblu complex ce zugrăveşte „viaţa moldovenilor, de la vlădică până la opincă”. Acţiunea are loc în Moldova medievală, la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Principatul Moldovei se află în pragul unei inevitabile catastrofe din cauza dependenţei economice şi politice faţă de Poarta Otomană. Domnitor de origine modestă şi ales la o vârstă înaintată de boieri tocmai din aceste motive care îl făceau slab în faţa lor, Constantin Cantemir îşi stoarce supuşii de...

Negare și identitate. Limite noi ale umanului și literarului în proza postmodernistă

Autor: Vasile GRIBINCEA                    Considerații preliminare        Termen-cheie în relația cu lumea, ansamblul a ceea ce particularizează și ceea ce apropie de universal, identitatea este un reper cu numeroase deschideri în discuțiile despre literatură. Această situație generală manifestă un specific la prima vedere paradoxal în postmodernism, din faza incipientă a acestei paradigme până în zilele noastre. Preocuparea intensă  față de problematica identitară este un element subsumabil dominantei ontologice, definitorie pentru postmodernism în accepția lui Brian McHale [6, p.29]. În acord cu acest punct de vedere, voi aborda postmodernismul din perspectiva unui dublu efort metodic de forțare și eventuală redefinire a limitelor ontologice. Pe de o parte, efortul vizează statutul operei literare (atât la nivelul elementelor interne, cât și în raport cu realitatea extraliterară); pe de altă parte, efortul vizează statutul ființei umane, în unele cazuri chiar umanul ca un concept ontologic de bază. Având în vedere distincția pe care am stabilit-o, un efort problematizant în oricare dintre cele două direcții presupune consecințe și în cealaltă direcție. În diverse formule, forța asociată cu delimitarea identitară este negarea.       Prin prisma teoriei și a istoriei literare, mă raportez la negare ca la un nucleu esențialmente modernist, care funcționează la o intensitate superioară abia în cadrul postmodernismului. Între cele două mișcări se stabilește nu numai o legătură de continuitate radicalizantă, ci și o comunicare ce avansează din și în ambele sensuri, într-o manieră care depășește logica ireversibilității. Astfel, pe lângă faptul că pune în contrast dominanta ontologică și dominanta epistemologică (specifică modernismului), Brian McHale accentuează permeabilitatea hotarului dintre cele două: „Forțați limita întrebărilor epistemologice suficient de mult, și ele « se revarsă» în întrebări ontologice. La fel, forțați limita întrebărilor ontologice suficient de mult, și ele « trec » în întrebări epistemologice” [6, p.30].  Iată încă un exemplu edificator: prezentând...

Fascinaţia lecturii sau despre cărţile care ştiu să iubească

Autor: Galina Aniţoi Prezenţă agreabilă şi nume bine cotat în mediul literar de la noi, Nina Corcinschi (cadru didactic universitar, cercetător ştiinţific, critic şi istoric literar) ştie să cucerească, înainte de toate, prin discurs: prin cel rostit şi, mai cu seamă, prin cel scris. Numărul impunător de publicaţii (studii, articole ştiinţifice, cronici) pe care le semnează fac dovada cititorului a cărui sete de lectură sporeşte cu fiecare carte consumată şi a omului/intelectualului care se împlineşte prin scris. Pe parcursul ultimilor doi-trei ani, Nina Corcinschi a publicat mai multe cronici de carte în revistele literare cu care colaborează (Metaliteratură, Contrafort, Argeş, Hyperion), cronici pe care le-a adunat în volumul Cărţile care mă iubesc (Iaşi, editura Junimea, 2016). Cu un titlu original, noua sa apariţie editorială  nu se lasă trecută cu vederea, stârnind/incitând curiozitatea şi dorinţa de a o parcurge. Actul lecturial îţi procură, pe bună dreptate, o adevărată satisfacţie. Dincolo de criticul care este, o decoperi pe autoare în ipostaza unui cititor pasionat şi fascinat de lectură, de lectura cărţilor bune, care îşi aleg ele însele cititorul/cititoarea, care o „impresionează”, care răspund cumva „nevoilor” ei „existenţiale şi estetice” şi o invită „la scrisul hedonist”. Pe de altă parte, i-am admirat şi stilul, unul deosebit, dând în vileag o scriitură consistentă şi savuroasă. Materialul cărţii este organizat în trei capitole, pe genuri (poezie, proză, critică), exerciţiului critic fiind supus un spectru larg şi variat de texte. Alături de scriitori consacraţi apar şi nume de autori mai tineri sau debutanţi: Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, Andrei Ţurcanu, Grigore Chiper, Mariana Codruţ, Călina Trifan, Liliana Armaşu, Radmila Popovici, Maria Şleahtiţchi, Dumitru Crudu, Mihaela Ursa, Felix Nicolau, Vitalie Ciobanu, Maria Pilchin, Aura Maru etc. Trebuie să menţionăm că autoarea nu ocupă poziţia unui critic care emite numai verdicte în favoarea sau defavoarea cuiva, la fel cum şi demersul său hermeneutic depăşeşte cadrul unor simple cronici....

Ivan Pilchin: „…iar poezie nu am, nimic nu sunt.”

автопортрет         tata, tu ești ca un melc        de ce?        pentru că te deschizi încet. вот хрустальный стакан из которого пьют только по праздникам пожалуйста будьте осторожны вот муравей что на вашем пути несет сладкую пылинку пожалуйста не наступайте вот глаза улитки что тихо раскачиваются в поисках света пожалуйста не прикасайтесь   autoportretul       tata, tu ești ca un melc       de ce?       pentru că te deschizi încet iată paharul de cristal din care se bea doar de sărbători vă rog aveţi grijă iată furnica care în calea voastră duce o pulbere dulce vă rog nu o călcaţi iată ochii melcului care se leagănă încet căutând lumina vă rog nu-i atingeţi   ars poetica а потом ты сказал: воспой ближнего твоего как самого себя. и еще: если я говорю языками человеческими и ангельскими, а поэзии не имею, то я – медь звенящая или кимвал звучащий. если имею дар пророчества, и знаю все тайны, и имею всякое познание и всю веру, так что могу и горы переставлять, а не имею поэзии, – то я ничто. и если я раздам все имение мое и отдам тело мое на сожжение, а поэзии не имею, нет мне в том никакой пользы. поэзия долготерпит, милосердствует, поэзия не завидует, поэзия не превозносится, не гордится, не бесчинствует, не ищет своего, не раздражается, не мыслит зла, не радуется неправде, а сорадуется истине; все покрывает, всему верит, всего надеется, все переносит. поэзия никогда не перестает, хотя и пророчества прекратятся, и языки умолкнут, и знание упразднится. и теперь пребывают сии три: вера, надежда, поэзия; но поэзия из них больше.   ars poetica şi apoi tu ai zis: să îţi cânţi aproapele ca pe tine însuţi. şi încă: dacă vorbesc în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar poezie nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi...

« Articole mai vechi