„Pentru noi, acum”

Autor: Vasile Gribincea Ușa întredeschisă pentru noi acum: textul care curpinde opusul tuturor lucrurilor pe care le-am spus textul care cuprinde tot ce am vrut să spunem și n-am spus textul care cuprinde tot ce am spus și ne-a bucurat textul care cuprinde tot ce am spus și am regretat acum la lumină chiar tot ce am uitat pentru noi: textul ce curpinde lucrurile care nu ar fi niciodată gândite apoi cele după care niciodată nimeni nu va zice nimic textul care pur și simplu te-ar cuprinde cum astăzi te-ar strânge din nou la piept cineva de-un pic mai departe acum pentru noi: oameni în echilibru între ”o viață la care nu ai schimba nimic” și tot restul nu ne pierdem gândindu-ne doar că dacă există ceva în afară de realitate poate am vrea ca despre asta să fie vorba aici Altă liniște Alături acum ne ferim de orice vorbă care ar putea mai mult: de parcă am ascunde o armă: e și asta o liniște: în creștere: ca puterea timpului tău într-o zi când ai hotărât să nu scoți niciun cuvânt iar pe undeva destul de aproape rămâne o lumânare cu flacăra prinsă între două oglinzi paralele Fotografie ștearsă. Impuls împotriva interpretării[i] Gata pentru cursul de poezie modernistă, înainte să ocupe loc în față, străinul                        ieri naiv[ii]               azi sentimental[iii] se gândește cât mai putem citi și scrie             tot jucându-ne de-a v-ați ascunselea de-a prinselea Semnul După scările strălucitoare, înalte și largi – care se umplu de oamenii rămași, cu fețele îngălbenite – niciun semn[iv] Desfășurarea sferei (Odă) aproape nescunoscutei care ar fi spus demult Memento mori  vivere! moto: Chiar totul, dar numai până la început – Shantih shantih[v]… după noi       această femeie cu urmele grele ca Sagrada Família                         mai multă decât corpul tău, bijuteriile, amintirile, plăcerile viitoare,           aberațiile, sclipirile, dorințele neîmplinite,  mai multă ca surprizele,...

„Capătul drumului”, noul roman al Lilianei Corobca

Autor: Ecaterina Deleu Cele câteva fragmente din cartea „Capătul drumului” (Editura Polirom, 2018) făcute publice de Liliana Corobca au fost primele semne ale unui roman foarte bun, de o rară frumuseţe. Iar lectura cărţii confirmă primele impresii. Am aşteptat să pot citi cartea „Capătul drumului” cum nu s-a întâmplat foarte des. Cartea a ajuns la Chişinău în depozite abia vinerea trecută, acum exact o săptămână, deja poate fi găsită şi în librăriile din Republica Moldova. Prima oară când am auzit cuvântul deportaţi (şoptit) era prin 1989, într-un autobuz, şi doar pentru că eram foarte aproape de două femei care urcaseră din satul vecin, Colibaşi, am putut prinde aceste şoapte, schimbate între ele (ai grijă…!). Mai târziu mi s-a întâmplat să ascult mărturiile mai multor oameni deportaţi din Călăraşi, Ungheni, Căuşeni. Era halucinant să-ţi dai seama că oamenii erau luaţi pe sus din propria casă – cu copii, cu părinţi bătrâni şi bolnavi – duşi în condiţii greu de imaginat la capătul pământului, în Siberii îngheţate. Despre trenul morţii (balaurul roşu) şi „Smert reka” (râul morţii) vorbeşte şi „Blajinica noastră”, cum îi spune afectuos strănepoata Anei Blajinschi, ascultându-i mărturiile. „Şi râul acela şi stepa necuprinsă aveau atât de mult cer şi atât de multă moarte!” (p.196) sau „Am tot murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit şi acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare” (p. 246) – dar şi alte fragmente mult mai dure reflectă doar în parte permanenta veghere / prezenţă a morţii. Şirul lung de morţi / cadavre aruncate din tren pe drumuri / în apă e doar groaznicul preludiu, pentru că situaţia s-a agravat în primele ierni de foamete şi ger din ţinuturile îngheţate. Cartea începe abrupt, iar contrastul dintre cer / moarte este izbitor: „La capătul drumului se află cerul… iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului...

Participaţi la evenimentele organizate de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău cu ocazia Centenarului Marii Uniri!

Acum câteva zile, am avut prilejul să ascult pe viu un excelent concert simfonic. Din varii motive, rareori mi se întâmplă să am parte de aşa ceva la Chişinău. Cu toate acestea, rutina zilelor cu programul lor doldora de griji de tot soiul m-ar fi copleşit în mod sigur dacă nu s-ar fi produs întâlnirea mea cu aceste momente culturale revelatoare. Cunosc o grămadă de lume, cercetători ştiinţifici, cadre didactice, studenţi şi funcţionari, care îşi ignoră timpul liber şi necesităţile spirituale în numele unui iluzoriu succes profesional sau financiar acreditat să le dea vreun sens vieţii lor. Şi dacă ne-am fi ridicat ochii cu toţii  de la obsedantele noastre probleme şi ne-am fi uitat în jur, am fi remarcat faptul că suntem martorii unui unic eveniment istoric  care ne priveşte nemijlocit. Toţi cei care gândesc şi vorbesc româneşte sărbătoresc Centenarul Marii Uniri a Basarabiei cu Ţara. Să nu rămânem cumva pe lângă, să trăim momentul cu intensitate! Cu această ocazie specială, în luna martie, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” organizează la Chişinău şi Bălţi o serie de manifestări culturale cu prestanţă: concerte, spectacole de înaltă calitate, expoziţii ale artiştilor plastici, lansări de carte în cadrul cărora se urmăreşte, pe de o parte, promovarea artiştilor talentaţi din toate zonele locuite de români şi, pe de altă parte, asigurarea accesului neîngrădit al tuturor, în special al celor cu venituri modeste, la marea cultură naţională. Pe 20 martie, la ora 18.00, Sala cu Orgă din Chişinău era arhiplină. Cei 90 de tineri instrumentişti ai Orchestrei Române de Tineret au ocupat jumătate din perimetrul parterului. Spectatorii au format un cerc în jurul orchestrei, dispuşi într-un mod specific esteticii participative postmoderniste, în cealaltă parte a sălii şi pe scena care nu a fost destul de încăpătoare pentru grupul enorm de muzicieni. Directorul ICR Chişinău Valeriu Matei a deschis evenimentul cu un cuvânt de salut. Un mic...

Autori basarabeni în volume de proză scurtă publicate în Italia

Autor: Ecaterina Deleu  „Nu uita nimic! Memoria ta trebuie să fie tare ca focul de iarnă şi cristalină ca sarea care topeşte zăpada”. Alketa Vako, cartea Briciole (rom. Firimituri), Besa Editrice, 2016 Daniella Finocchi este coordonatoarea unui proiect literar inedit dedicat femeilor imigrate şi desfăşurat de-a lungul a mai bine de 12 ani în Italia. Mai multe femei originare din Republica Moldova au fost  incluse în Banca Dati BASILI / Banca Dati Scrittori Immigrati in Lingua Italiana [1]. Participarea imigranţilor la (re)crearea literaturii contemporane a fost semnalată şi apreciată de Armando Gnisci, cercetător al literaturii comparate, fondator al Băncii de Date BASILI şi al Revistei italiene de literatură comparată (it. Rivista italiana di letteratura comparata), profesor la Universitatea Sapienza din Roma [2]. Este vorba de un concurs literar dedicat femeilor imigrate în Italia, care vorbeşte despre integrare / literatură / istorii de migraţie. Volumul „Lingua madre Duemila diciassette: Racconti di donne straniere in Italia” [3] este coordonat de Daniella Finocchi şi a fost publicat de Editura SEB27, în urma desfăşurării concursului literar naţional „Lingua madre 2017”. Prima ediţie a concursului literar a avut loc în 2005, la iniţiativa Danielei Finocchi. Este un proiect sprijinit de Regiunea Torino, de Salonul Internaţional de Carte din Torino, de Fundaţia pentru carte, muzică şi cultură din Torino, sub patronajul Ministerului Culturii al Italiei. În ultimii ani, spectrul femeilor participante s-a lărgit tot mai mult, alături de femeile imigrate participând elevi şi studenţi, precum şi femei aflate în detenţie, dar şi membre ale asociaţiilor de migranţi. O secţiune aparte este dedicată femeilor italiene care vor să povestească istorii despre femei imigrate. În volumul din 2017 au fost incluse textele a trei autoare originare din Republica Moldova: Sabrina Roibu, elevă, cu povestirea „Caro Jack” (rom. Dragă Jack); Olga Ciocan, cu povestirea „Profumi gastronomici” (rom. Arome gastronomice); Viorica Ungureanu, cu povestirea „Da quando sono ombra” (rom. De...

Mihai Eminescu – portret în oglinda timpului

autor:  Lidia Carmen Pircă  Nu credeam să-nvăț a muri vreodată …     Odă (în metru antic)  Este confesiunea poetului – ființă – supusă vremelniciei, dar Mihai Eminescu nu este ființa, este Geniul care ne mângâie efemeritatea întru veșnicie! 15 Ianuarie este în mod nemijlocit legat de numele lui Mihai Eminescu, este Ziua Culturii Naționale pentru că poporul român se naște cu Eminescu și trăiește întru Eminescu, veșnic actualizat pentru a nu se pierde în cețurile mitului. Ne întrebăm cât mai este astăzi citit Eminescu, sau mai bine zis, înțeles, pentru că decriptarea sensurilor lexemelor este echivalentă cu descifrarea codului care facilitează intrarea în absolutul cunoașterii, al esenței divine care se revelează doar celor inițiați, reprezentanți hierofanici. Eminescu este astfel, un destin, devenind, spre bucuria spiritelor înclinate spre întrebare, o permanentă şi inepuizabilă resursă vitală de liniștire prin poezie, de contempare prin reflectare, de înnobilare prin spiritualizare, o călătorie spre interior în căutarea adevărului pur. Atitudinea ontică se reflectă în oglinda timpului, care de-a lungul secolelor conturează metamorfoze eminesciane. Tributar romantismului, ființa poetică și imaginarul artistic devin structurile arhetipale ale macrocosmosului, ale Universului cu care se contopește în magma inspiratoare, alunecând în civilizațiile Antichității, ale Evului Mediu, ale filosofiei idealiste germane, în vederea armonizării sinelui cu sine și cu divinitatea. Pendulând între extreme “Vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru”, după cum îl vedea I.L. Caragiale, Eminescu șochează prin portretul său fizic/spiritual chiar și pe contemporani, dar lasă în memoria posterității chipul geniului romantic bituitor în lupta cu Timpul. Mihai Eminescu este expresia naționalismului românesc. Lirica sa reflectă patriotismul care pune în balanță trecutul și prezentul, prin entuziasmul specific, încărcat de vibrație expresivă, însă publicistica exprimă atitudinea critică, revoltată. Concepția poetică privind dragostea de țară îmbracă haina satirei (Scrisoarea III) sau plânsul neamului din Țara Moldovei (Doina). În graba nostră de a pătrunde și de a asimila sintetic lirica...

« Articole mai vechi