Bonifacia – „ghem de amiroazne”

Bonifacia – „ghem de amiroazne”

P-GOMA_BonifaciaRomanul este scris la Paris, în 1983, şi apare, ca majoritatea cărţilor lui Paul Goma, mai întâi în variantă franceză, în 1986, la Editura Albin Michel în traducerea lui Alain Paruit şi, doar mai târziu, în 1991, în română, la editura Omega, iar în 2006 şi la Editura Anamarol. Paul Goma îşi numeşte formula adoptată „ficţie realistă”, dat fiind faptul că evenimentele narate îmbină datele imaginare cu cele veridice, din viaţa sa. Romanul reia şirul evocărilor autobiografice din anii celei de-a doua studenţii („re-studenţii”) după experienţa de deţinut politic la Jilava-Gherla-Lăteşti şi după o perioadă de postdetenţie, în care este nevoit să efectueze muncă necalificată de vagonetar, muncitor în construcţii, zilier, fotograf ambulant, trompetist, merceolog etc. În 1965, printr-un decret al lui Ceauşescu, foştii deţinuţi au obţinut dreptul să-şi continue studiile. Deşi era student la anul trei atunci când a fost arestat, Paul Goma susţine din nou examenul de admitere şi este înscris la anul întâi al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

Tematic, Bonifacia stă la palierul intimist şi face parte din „Ciclul femeilor”, adică din cărţile „cu femei şi despre femei”. Obsesia căutării feminităţii protectoare şi salvatoare este atotcuprinzătoare şi de găsit în toate cărţile lui Paul Goma. În calidorul memoriei afective, a „ţinerii-de-minte-cu-simţăminte”, ele/femeile consemnează etape din biografia tumultuoasă a scriitorului. Femeile, care într-o măsură mai mare sau mai mică i-au marcat viaţa, sunt evocate, (re)trăite, recreate, alcătuind o galerie memorabilă de personaje.

Scriitorul face din Bonifacia axa unui roman. Confesiunea studentului „întârziat”, înamorat de colega sa, constituie nucleul în jurul căruia se adaugă şi alte întâmplări. Memoria reface retrospectiv povestea de dragoste, iar luciditatea caută motivaţii, explicaţii, sensuri într-un efort dramatic de clarificare. Amorul dintre cei doi este evocat pe fundalul social al României comuniste, fundal care se asamblează din realităţi istorice şi pune în discuţie câteva teme dominante în literatura lui Paul Goma: lumea universitară cu relaţii tipice între studenţi şi cadre didactice; şezătorile de la restaurantul Casei Scriitorilor şi raporturile scriitorului cu Puterea, omniprezenţa agenţilor Securităţii şi hărţuirea foştilor deţinuţi politici. Glisând între aceste planuri, reflecţia naratorului dezvoltă un spectru larg de probleme, care vizează, în primul rând, consecinţele nefaste ale instalării brutale a unui regim neprielnic intelectualităţii.

Descoperirea treptată, cu încărcătură erotică, a Bonifaciei se structurează prin reluarea obsesivă a refrenului: „Abia acum o descopăr”, referindu-se la Bonifacia, al cărei portret se dilată, căpătând, cu fiecare pasaj, tot mai multe trăsături şi nuanţe. Structura romanului, deja consacrată de Paul Goma în cărţile anterioare, constă din trei părţi, construite simfonic-circular pe schema „dus-întors”. Partea întâi şi a treia, dispuse simetric, ne descoperă, odată cu dezvăluirile naratorului, două Bonifacii, reflectându-se reciproc ca două oglinzi paralele îndreptate una spre alta: femeia, „bogată în carne”, fiică de ştab, cu inteligenţă limitată, dar bună şi mămoasă, din prima parte, şi reversul ei – tânăra slăbită de boală şi dizolvată în societatea nomenclaturiştilor, din partea a treia. Partea a doua, de mijloc, face o buclă, se întoarce spre un alt trecut anterior acţiunilor din roman, la anii de domiciliul obligatoriu şi constituie o variaţiune pe tema femeii şi a feminităţii în variatele ei semnificaţii, mai ales ca expresie a libertăţii şi a dorinţei de viaţă în condiţii subumane de existenţă.

Memoria reînvie, în manieră proustiană, întâmplări de altă dată, dar conştiinţa selectează faptele şi le înlănţuie într-o coerenţă interioară ce ar conduce la dezvăluirea adevărului. Pe un palier, cel mai evident, se urmăreşte evoluţia sentimentului de la primii fiori până la momentul în care luciditatea şi suspiciunile duc la stingerea şi risipirea acestuia. Între revelaţii – „Abia acum o descopăr” şi „Abia acum o descopăr; şi-mi rămâne acoperită…” – se naşte, se desfăşoară şi se încheie un ciclu erotic. Trăirea în universul intim al iubirii este, alături de cea în universul copilăriei, soluţia predilectă a artistului Paul Goma de evadare din circumstanţă şi social, de apărare contra fatalităţii. De aceea, descoperirea Bonifaciei are loc într-un plan interior, naraţiunea este aglomerată de introspecţii, evocări asociative bogate în detalii, analize ale trăirilor erotice, monologuri dialogizate, întâmplări descrise cu încetinitorul. La un alt nivel, de descifrat, întâlnirea cu Bonifacia comportă semnificaţii intersectându-se cu cealaltă temă importantă a romanului: raportul scriitorului cu Puterea.

Femeia îi atrage atenţia tânărului protagonist după un timp de indiferentă convieţuire studenţească cu ea în sălile de curs, din cauza a două evenimente care se suprapun. Fostul camarad de destin concentraţionar, scriitorul Alec, îi solicită un serviciu reprobabil, şi anume să o curteze pe Bonifacia pentru a obţine favoruri din partea tatălui ei, un ştab responsabil pe hârtia destinată editării cărţilor. Alec are nevoie de această hârtie pentru a-şi reedita o carte într-un tiraj mai mare decât cel planificat. Nu acceptă, dar o întâmplare îl face să se apropie de fiica ştabului de la cenzură. Într-o pauză, pe culoar, Bonifacia îi dă de mâncare. Gestul îl emoţionează atât de mult, pe el, studentul trăind din bursă şi flămând mai tot timpul, încât se simte atins de fiorul dragostei. Din acest moment, „Bonifacia-care-mi-dă-de-mâncare” se preschimbă în Binefacia, deschizând-i-se ca o floare multicoloră. Fluxul de gândire şi naraţiunea se racordează de acum înainte la „stăpâna semnului, autoarea cadenţei”.

Meca­nismul de atracţie-respingere pe care îl generează femeia se transpune într-o succesiune de ipostaze portretistice. Pentru Alec-profitorul, Bonifacia este o „Benemerenta (…) grasă, balenoasă, doarme la cursuri, mănâncă tot timpul (…) una murdară, împuţită, grasă!” În ochii personajului-narator defectele femeii se ameliorează şi se transformă în calităţi antrenate într-un spectacol de linii şi rotunzimi cu dinamici seducătoare: „Mă aplec deasupra pupitrului, răsucesc capul spre stânga şi uşor către înapoi: în contre-jour se desenează profilul rotun-jiform, dolofănesc-bonifacic; palpită domol mai cu seamă în regiunea bărbiei”. Formele îndesate ale „Ruminaciei ruminânde” devin pretexte pentru picturi imaginare de amploare: „Nu pot scrie pentru mine, nu pot lua notiţe, aşa că desenez corăbii cu pânzele umflate rotund; şi corăbii-nouri – numai curbiformice, ca profilul bucilìniu, palpitând domol, somnòl, al Bonifalnicei”. Calificativele se colorează ironic, dar mai ales erotic. Genunchii femeii sunt „bolfoşi, promontorici, stâncoşi, monstruoşi – văzuţi de prea aproape şi de prea jos; acolo, suuuus, pe o poliţă neagră (or fo nourii – dar nu cei cu poartă): capul ceva rotund, micit de perspectivă, desigur cu, în loc de obraz, guşă. Atotdominantă”.

Ceea ce are Bonifacia „gâscănacia” cu adevărat savuros este limbajul, care îi completează portretul exotic de „ţoapă bună”. Împingându-i un copan de pui fript şi văzându-l nehotărât, femeia îl îndeamnă pe „babac”: „Băi ge, gă omu nu mănângă numai dă voame, maigă! (…) Zerveşte j’ză vii zănătos, de z’ ne vie dă volos!” Trăncăneala idioată cu cascade neîntrerupte de sunete „înguşoşate” şi poticnite, cu îmbinări de cuvinte neacordate şi un lexic de mahala îi scot în vileag caraghioslâcul şi ţopenia genetică, de „clasmuncitoare”.

Ingenuitatea femeii cu gesturi spontane, cu expresii zburdalnice îl tulbură însă pe tânăr cu atât mai mult cu cât ea nu e conştientă de ele: „Cum de mă lăsasem pătruns, întirbuşonat, învăluit, îmbobinocat de-o grăsană gustoasă fortătoare de purtă?; de-o toantă vărsată-n drum ca Bonifacia?” Femeia vrăjeşte universul cu privire ei maternă şi încurajatoare şi tot ea recheamă, cu tâmpenie la „oareşcătuşă ordine”. Liniile profilului se întreţes într-o reţea complexă de fuzionare a datelor percepţiei. Suveranitatea o deţine mirosul, capacitatea olfactivă. Odorurile dictează tonalitatea şi ritmul deliciilor senzoriale. Aromele Bonifaciei îi trezeşte bărbatului toate simţurile, universul lui interior şi exterior îşi schimbă structura, se spiritualizează. Mirosul dă naştere nostalgiei, dezgroapă amintiri.

Expresia voluptăţii se spălă de pudori şi însumează toată gama de cuvinte: de la numirea fără ocolişuri a unor particularităţi, mai puţin punctate de tradiţie, ale corpului femeii la investirea lor cu semnificaţii de epifanie. Descrierea pasională a corpului „matriarharnic” al Bonifaciei (dar şi al femeilor de la Lăteşti: monumentala, rabelaisiana lipoveancă Xenia, „pământoasa” Veta din Feteşti-Gară, minuscula basarabeancă fără nume) conjugă lascivitate şi pioşenie mistică: „S-a ridicat din pat, a păşit peste mine, a coborât. A zăbovit deasupra mea, cu mâinile-n şolduri, cât: trei secunde? Cinci? Oricum, mi s-a arătat: leită cealaltă, cu multă materie, dulce ordonată în ronduri, pe faţă, pe dos; un cum nu se afla mai plăcut vederii; desfătător la (iluzia) că o desfetezi pre ea – într-un cuvânt: o persoană pe care poţi să te rezemi în viaţă, poţi pune bază pe ea, la nevoie (se cunoaşte), la sânul căreia găseşti, nu doar ţâţă şi povaţă, dar chiar şi lapte – veritabil, de vacă naturală”. Dincolo de (auto)ironiile de suprafaţă, beţia emoţiilor generează delicii senzoriale, dar şi fiori metafizici. Paul Goma duce la extrem metafizica amoroasă, sacralizând nuditatea iubitei. Descrierea nudităţii nu are nimic licenţios; ea păstrează, ca în proza lui Eminescu, sensul originar, metafizic, de dezbrăcare de orice formă, reîntoarcere la primordial, la preformal. Erosul devine astfel o formă a libertăţii, iar nuditatea pură o condiţie, o etapă dinaintea scrisului: „… Şi picioarele; şi pieptul; şi tot-tot: m-am dezbrăcat pentru baie – sunt gata de scris (…) N-am închis uşa spălătorului şi n-am de gând; n-am ce-ascunde. Am mâinile goale – libere. Am mâna tare. Şi îngerii aproape”. Fraza închide cercul, trimiţând la începutul romanului, la starea de dinaintea scrierii acestuia.

Prima Bonifacie, luminoasă şi ocrotitoare, poartă după sine o întreagă lume a binelui şi a frumosului feminin. Populată de femei, lumea Universităţii se dezvăluie ca un peisaj mirific cu sirene bune sau rele, frumoase sau diforme, inteligente sau semidocte, dar deopotrivă îmbietoare pentru tânărul narator. Georgeasca, „nespăloata, adormoata (…) mustăcioasa, oioasa, rumegătoreasa, obrăznicăturoasa”, arată „ca o cuşmă flocoaşmă uitată pe pupitru. Nu-i căciulă şi nu-i câne, nici măcar manşon de doamnă expropriată, e capul Fetei Popii”. Iată că-ţi iese în cale „o studentă mai maturată, mai-aproape cuconiţă, durduletă, pieptoşie, inelată, ’nmărgelată, parfumată-şi-mpoşetată”, dincolo vezi „o studentă mustăcioasă peste tot, uscată, neagră”. Fetele fie că „somnolează”, fie că „se întrecotcodocesc” sau râd „clopoţelnic”. De la catedră îţi vorbeşte asistenta de spaniolă („o cadră”) în continuă schimbare, a cărei „spuma, transparenţa, galben-paiul (şi uşurelismul libelulatic) din ’56 se copseseră: galbenul devenise mieriu, străveziu: translucid-chihlimbariu, iar spuma – crustă, coajă prăjită, de ronţăit”. Metamorfoze multiple, caricatural-groteşti suportă imaginea conferenţiarei de slava veche. Jocul ingenios al numelui desenează o fizionomie cameleonică: „Otravaveche” cu ochi „găinoizi”, care „îşi curgăineşte orifixa bucalică de slabăveche nedespăimânţelenitică”, „Fata-veche”, „’Stipataverdică”, „Stearinolatra”, „Cadralungata”, „Situaţiaveche”, „Umilaveche”, „Slavaneroză”, „”,Slavacomisarnica” „Slavata”, „Slaviformantica”, „Tovărăşavechica”, „’Mpenitaveche”, „Slavaderetro”, „capra de la capredă îşi pierde gălbejitoreala; se învineţegreşte”, „bolborosind, forfotind, fierbând, îi zângâne capacul”.

Realitatea obstrucţionează brutal acest univers al formelor perfecte, rotunde. Scena cu vizita conferenţiarei de slava veche la domiciliul protagonistului, oferindu-se, în schimbul unui comportament „îngăduitor” din partea acestuia, ca mediatoare în soluţionarea carierei lui de scriitor, aruncă umbre şi pe relaţia cu Bonifacia. De-a lungul primei părţi, naratorul va amuza cititorul cu „bonifăcisme”, care, până în momentul de criză, provocat de îndemnul naiv al femeii de a-l determina pe tânăr să scrie „literatură-nterzisă”, niciodată nu decepţionează. Trăncăneala ei „melitoacă” se transformă într-un fel de muzică cuprinzătoare, maternă, sensurile cuvintelor risipindu-se avantajos pentru ambii. În a treia parte a romanului, Bonifacia suportă o metamorfoză radicală, nimic nu mai rămâne din ceea ce o caracteriza la început: deschiderea maternă şi comportamentul dezinvolt. Naratorul trăieşte şocul întâlnirii cu un om necunoscut, diform. Această „Bonifacia Bis? Bonifacia Doi? ContraBonifacia?”, cu coapsele lipsă şi genunchii lipiţi aproape că nu mai vorbeşte. Ca o veritabilă exponentă a protipendadei comuniste, ea se integrează organic în grupul de scriitori de la restaurantul Casei Scriitorilor şi, în final, dispare fără explicaţii, fiind suspectată că răspunde avansurilor lui Alec.

Sfârşitul relaţiei înseamnă o expulzare din paradis în istorie: „Bonifacia întoarsă nu mă mai primea”. Deşi povestea erotică se consumă dramatic, romanul se încheie pe o notă ridicată. În plan spiritual, salvarea e în cuvânt, în povestea povestită şi scrisă.

 

***

Tragem linie şi o luăm de la capăt. Pentru că, relecturat, romanul se dezvăluie în altă dimensiune. La o privire mai puţin aburită, romantismul amoros se risipeşte sub presiunea realităţii, iar oferta „Bonifacia-fiică de ştab şi cu unchi la Justiţie”, cu stare „socialpolitică” bună, bine alimentată şi înveşmântată „cu blană d-asta, dăn popor; de!”, cântăreşte cât favorurile pe care le poate obţine scriitorul, cu purtare „rezonabilă”, de la „Pălat”. Un final „împreună până la adânci bătrâneţi” ar însemna, în această ordine de idei, „încheierea pactului cu diavolul”, alinierea cu scriitorii care şi-au rezolvat în dormitoare debutul, tirajele şi recunoaşterea. Scena cu vizita tatălui, precipitat din cauza unui articol cu pledoarii la adresa Securităţii, parvenit cu poşta la Făgăraş, intervine preventiv: „Porcării să nu-mi scrii nici sub numele lui tat-tău, nici sub pseudonim. Porcăria-i tot porcărie, chiar dacă o dai anonimă”. Alarmat de posibilul colaboraţionism al fiului său, tatăl parcurge cale lungă pentru a-şi arăta dezacordul familiei. Efortul se consumă în van, pentru că fiul poartă ură anticomunistă în codul genetic – un sentiment viu pe care nu l-au putut dilua nici închisoarea, nici permanentele ameninţări ale miliţiei, nici promisiunile unei cariere de scriitor prodigios. Mai ales că modele negative, din belşug în lumea în care destinul l-a adus, au efect profilactic asupra lui.

Pornind de la un prototip real, Paul Goma reuşeşte să plăsmuiască un antierou memorabil. Alec (în realitate Alexandru Ivasiuc) cumulează datele scriitorului-giruetă în bătaia timpurilor. Evoluţia lui în roman desenează un profil caricatural de profitor al regimului, care se suprapune până la neidentificabil pe trecutul lui de victimă a închisorilor comuniste. Cu fiecare replică, cu fiecare manifestare de comportament, personajul îşi developează stânjenitor esenţa duplicitară. Devine tot mai evident că un fost deţinut politic nu putea ajunge angajat la Ambasada Americană de la Bucureşti şi scriitor reeditat în tiraje fabuloase fără învoială subiacentă, fără „voie de la miliţie”. Alec reprezintă doar o piesă în colecţia de conjuncturişti, cu sau fără relief de personalitate, proiectată în universul colorat al restaurantului de pe lângă Casa Scriitorilor. Replicile dintre scriitorii afiliaţi şi interesaţi de prestaţia lor în orbita unei anume mese a restaurantului, întrunind autorităţi influente în câmpul literaturii de moment, au caracter de tragicomedie.

Cel care are memoria vie a detenţiei nu poate, nu are dreptul să devină un detractor pentru a accede la o funcţie confortabilă, la o poziţie privilegiată în redacţiile editurilor şi ale revistelor de cultură; nu poate şi nu are dreptul să se lase modelat de Şcoala de literatură cu reţetarele ei realist-socialiste de fabricare a „omului nou”. Nu are dreptul moral chiar şi dacă se află în continuare în vizorul Securităţii şi este supus zilnic umilinţelor. Cu riscul de a rămâne pentru totdeauna un scriitor „al cărţilor nepublicate”, tânărul pătimit, spre deosebire de co-breslaşul Alec, pătimit şi el, nu se supune directivelor oficiale. Nu pentru că nu ar avea frică, or starea de nelinişte şi tulburare străbate la prima pomenire a Securităţii sau a închisorii: „…nicio groază nu-i mai groază decât groaza de Securitate”. Mirosul fricii inhalat în anii de frig-foame-bâtă, „frica de durere, frica de moarte în durere, frica de moarte violentă, iminentă”, pe care bestiile penitenciarelor i le-au băgat în memoria nărilor, străbate, explodează, ocupă întreg spaţiul la ameninţarea cu o eventuală percheziţie a securiştilor. S-a spus despre scriitor că are dezvoltată mai ales memoria suferinţei, că a cercetat aproape microscopic efectele torturii asupra corpului şi a sufletului. Martorul ocular al timpului îşi propune să păstreze în ficţiune, nu doar în documente şi mărturii, numele adevărat al torţionarilor, turnătorilor, bestiilor, securiştilor frustraţi, ticăloşi, violenţi şi sadici. „Am să-i neuit. Am să-i netac!” Urmând acelaşi principiu al adevărului spre binele şi sănătatea societăţii, Paul Goma trece numele reale ale scriitorilor de tristă faimă, a oportuniştilor şi propagandiştilor înfocaţi, dar şi a celor care au consimţit regimul în tăcere.

În aceste circumstanţe rizomul romanul scoate la lumină un alt mugur tematic – debutul tânărului scriitor. Regretatul Petru Ursache punctează împrejurările în care s-a produs debutul lui Paul Goma (în revistă în 1966, cu povestirea Aia, rebotezată Când tace toba în redacţia Luceafărului; editorial în 1968, la ESPLA, cu volumul Camera de alături) în cartea sa Omul din calidor: „Dictatura, în noua ei reaşezare postdejistă, trecuse de câtăva vreme la reorganizarea întregului aparat ideologic şi de partid, cu intenţia de a pune sub control sever, în limbajul preluat chipurile «creator», viaţa culturală. Scriitorimea devenise simplă oaste, mai numeroasă ca oricând, ascultătoare şi manevrabilă în diferite chipuri. Experienţa anterioară, dură până la sălbăticie, de la Ana – Luca – Dej cetire, dăduse rezultate dezastruoase, omeneşte vorbind, dar destul de folositoare pentru «înţeleapta» noua conducere, care se pricepea la fel de bine să joace măştile democraţiei şi ale «schimbării». Căci după ani de încarcerare în regim de frig-foamete-bâtă, pe de o parte, după ani de privilegii, pe de alta, în posturi ameţitoare ca funcţie şi importanţă, cu premii şi călătorii mult visate, era mare lucru să-l vezi pe Zaharia Stancu, şeful perpetuu, pe aceeaşi pagină de revistă cu Vladimir Streinu, cel care fusese aruncat din spital, cu targă cu tot, direct în stradă, lăsat acolo, apoi dus tot direct, dar la închisoare; pe Nicolae Balotă, la aceeaşi masă rotundă cu Ov. S. Cromâlniceanu, cuvântând la unison despre binefacerile regimului («România literară» din 6 noiembrie 1969); pe Al. Philippide, făcând declaraţii aiuritoare de la tribuna Conferinţei Scriitorilor” («România literară» din 21 noiembrie 1968); pe Dimitrie Stelaru, care, decenii în şir, a fost, ca mulţi alţii, urmărit şi torturat de fantoma Securităţii; să-i vezi chipul îngândurat şi livid de suferinţă în paginile primei reviste a scriitorilor; sau să citeşti o frază ca aceasta, drept mărturie despre 19 noiembrie 1946: «Am stat închis într-o bibliotecă şi zgomotele evenimentelor m-au scos în stradă. Noua democraţie mi-a întins mâna.» («România literară», 5 martie 1970). Este retipărirea unui text mai vechi, scris de nimeni altul decât G. Călinescu, în legătură cu oribilul 19 noiembrie, al alegerilor trucate. Ce să înţelegem de aici? Profesorul fusese aruncat de la Universitate după asasinatul în chip de reformă a învăţământului, săvârşit de Iosif Chişinevski. Înlocuit de cine? Aşa i-a întins mâna noua democraţie? Toţi o luaseră razna. (…) Scriitorii nu lipseau din spectacol. Se întreceau în a-şi declara adeziunile deschis, cu fermitate şi în delir, cum am văzut în cele câteva exemple de mai sus. La Conferinţa Scriitorilor, din 21 noiembrie 1968, au făcut paradă de cuvinte, trecând pe la tribună cu texte cenzurate, un număr de 43 de scriitori. Fireşte după ce a glăsuit El.”

Ce ar trebui să simtă, în situaţia aceasta detestabilă de aservire generală a regimului, un scriitor nepublicat la treizeci şi unu de ani, ale cărui manuscrise au zăcut timp îndelungat în redacţiile ziarelor de cultură şi căruia, în sfârşit, i se dă vestea că a fost acceptat la Luceafărul? „Dar acolo şef e Barbu, adjunct Dodu-Bălan, secretar Săraru – ce să caut eu în cazarma lor securistă?”, se întreabă mirat personajul din roman. Un alt şuvoi de sentimente pe muchie absoarbe naraţiunea, reporneşte clocotul verbal. O altă frică, scutură temeinic conştiinţa, o frică sub ameninţarea de a-şi compromite debutul, de a oferi premise pentru a fi omologat cu răcnitorii noii Puteri, cu lozincarzii ideologici şi „lătrătorii la comandă”. Scena de final cu schimbul de replici între protagonist şi vânzătoarea de la chioşc aruncă în aer bucuria debutantului, dar îi şi determină alegerea. Va scrie încrezător, cu mână „liberă”, mână „tare”. Va spune adevărul fără rabat şi contrafaceri, fără aglutinări şi strategii de abureală a „maselor”, pentru că doar aşa se poate supravieţui în condiţiile unei lumi în declin.

Scrisul este o modalitate de apărare contra terorii şi represiunii prin bucuria din cultivarea artei, dar prin condamnarea faptică, nevoalată în faldurile cuvintelor a celor care se fac concret vinovaţi de mutilarea omenescului, desfigurarea spiritului, cu toate consecinţele de rigoare. Dacă eşti atacat pe nedrept şi eşti ameninţat, să nu taci, spune undeva Paul Goma, pentru că devii complice cu răufăcătorul, îl ajuţi tu însuţi să te strivească. Pilduitoare în acest sens este o întâmplare invocată în roman, care (re)susţine acest crez de viaţă şi al scrisului. Satrapul securist Ilie Drăgan sechestrează, în plină zi, patru fete din faţa liceului din Călăraşi: trei basarabence şi o nebasarabeancă. Le urcă într-o Pobedă şi le duce într-o direcţie necunoscută pentru a le pune la cheremul său a al altor activişti de partid. Nebasarabeanca Maricica ripostează, se zbate, zbiară şi este eliberată: „Dacă face scandal înseamnă că-i o liberă”. Basarabencele nu „zic nici pâs”, urcă singure în Pobedă paralizate de frică şi trec necuvântate printr-un adevărat calvar. Urmele acestui calvar rămân pe una din ele, pe care destinul o aduce în bărăganul de la Lăteşti. Portretul ei sintetizează drama supremă a basarabenilor „desţăraţi”, istoria schilodirii omenescului. Eleva de liceu „arată ca o fetiţă din clasa a patra primară, fără nici un atribut al genului, decât părul de pe cap, lung…”; avea „glasul firicel; ca de pui de vrabie căzut din cuib astă noapte, pe ploaie”; „trupul şi sufletul ei ştiau, chiar de nu puteau explica pe moment, un adevăr, singurul: orice-or face, ea şi ai ei nu vor putea niciodată ieşi din frică. Cred că acum, după atâţia ani – ştiu motivul: perspectiva «repatrierii-în-Siberia» (pe cei mai mulţi îi bântuie, în coşmar bacalaureatul – că nu l-ar fi luat; eu şi ai mei refugiaţi din Basarabia suntem chinuiţi de vise rele cu… repatrierea, deşi, iată, am rămas dincoace de Prut)”.

Ca şi celelalte scrieri ale lui Paul Goma, romanul Bonifacia este un ghem din care se desfac amintiri deloc liniştitoare, cu „mirosuri” afrodiziace sau acidulate, dar care lasă semne distincte în creierul cititorului.

 

***

Fascinaţia descoperirii unui Paul Goma artist al Femeii cu o scriitură învăluitoare, profund erotică, oferind nebănuite delicii estetice, a determinat editorul să-l reia şi să-l relanseze anume pe acest segment. În ediţia de faţă a romanului tema Femeii şi a Erosului uneşte configurativ şi structural doi mari artişti români din Basarabia, aflaţi acum departe de casă: scriitorul Paul Goma şi pictorul Teo Buzu. Cartea ordonează expozitiv ficţiunile acestor erotografi iubind femeia prin cuvinte şi desen, prin litere și linii, prin experimente textuale şi picturale, executate pe albul hârtiei spre încântarea noastră.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *