Ca un zeu venit de departe…

Ca un zeu venit de departe…

vindecatorul_de_umbrePoezia din volumul antologic Vindecătorul de umbre (Iași, TipoMoldova, 2011), de Nicolae Corlat, evocă o muzică în surdină a spiritului. O simfonie în acorduri sibilinice, din care răzbate o tristețe ţinută mereu într-un con de lumină difuză. Poetul e un călător printre gânduri, un meditativ prin excelență. Conectarea reveriei la somnul materiei, la tăcerea clipelor, la latențele imaginarului prilejuieşte eului liric sentimentul devenirii întru înțelesurile ființei.

Stările poetice privilegiază un spaţiu fără limite şi un timp fără cronologie, răsfrânt în el însuși. Clipa fulgurantă e cea care oferă densitate percepției și revelație simțirii. Viaţă nu există, există vieţi, treceri de umbre prin lume, într-o singurătate asumată, „singur voi străbate erele toate/ ca un prigonit istovit de atâtia întoarceri”. Singurătatea, ca și tăcerea, sunt trasee inițiatice în tainele sinelui: „se cuvine să taci/ ființei tale/ abandonându-te”. Repliat în propriul laborator de gânduri, eul liric captează din exterior doar pulsul viu al naturii („numai gândul meu aidoma înserării/ cutreieră munții cu luna alături”), preferând elementele nocturne: umbrele pe care le așterne înserarea, dialectica luminii cu întunericul, lunecările stelelor pe ape, toate sesizate halucinant, în sunetele și nuanțele lor insesizabile. Receptorii hipersensibili ai eului liric surprind ecoul căderii frunzelor, urmele lăsate de ploi, „tăcerile șarpelui”, șoaptele neînțelese ale vântului, pe care le interiorizează în suite de revelații simbolice: „liniști coboară tăceri urcă spre nori ploaia și focul alături”.

Numitul, expresia vizibilă a lucrurilor perturbă misterul de adâncime al acestora. Sentimentul blagian de protejare a tainelor e prezent și în poezia lui Nicolae Corlat. Atingerile epidermice, aluziile rostite în șoaptă lasă intact misterul și dinamizează sensurile: „pământul părea golit de umbre/ ca un Î din a fără sens/ ațipise în mine și plânsul/ nu mai caut imagini/ înțelesul lor m-ar depărta de tine/ și tu ești singura umbră din această părere”. Poemul se naște din evanescențe, din clipele de grație ale imaginației, din compresiuni verbale, din eclipse de real: „o simfonie a gândului atrage în scorbura sa imagini clipe/ pași rătăciți pe stele absente nopți zile/ se-ntorc în poem/ numai aici se trăiește aievea precum în vis te întorci/ regăsindu-te/ seara când ultimile flori își dăruie miresmele pământului/ lași o ușă deschisă/ pianul lampa un sunet nocturn/ moartea alături ascultă tăcută nașterea altei vieți/ viața poetului se pierde în labirinturi/ verdele dintre noi e aurora e timpul absent și iluzia/ (în poem nu e loc de iluzii iluzia e dincolo)/ pasărea aceea și-a lăsat zborul aici/ florile sunt doar culese darul e-n tine/ (gestul de a dărui e în lumea florilor a anotimpurilor și/ iluziei)/ nu-i loc de cuvinte/ poemul se naște pe sine/ precum noaptea ascunde în ea lumina/ viața poemului mai importantă decât alfabetele lumii”.

Rostirea este potolită, în semitonuri, vocea e atentă să surprindă inefabilul cât mai discret, fără a tulbura temeiurile ancestrale ale lumii: „cum să te strig să nu stârnesc o avalanșă în univers/ cum să te numesc eu cel de peste munți și zări/ să nu transform depărtarea într-un cântec/ incredibil de cunoscut murmurat de toți ca-ntr-o religie”.

Iubirea, ca şi-n poemele blagiene ale luminii, nu rămâne decât proiecţie imaginară, visare şi dor. Fiinţa dorită este o natură evanescentă („ființă neîntrupată”), e parte de cer („gânduri înălţam către tine”) şi focar de lumină („lumina ta coboară în abisul din mine”). Prinderea ei într-un joc al iubirii carnale nu face parte din caleidoscopul de dorinţe şi aspiraţii ale eului liric. Gesturile sale sunt de atingere, alunecare lină într-un regim semioniric, utopic, rupt de contingent. Sentimentul, adâncit în dimensiunea sa spiritualizantă, este gândit și trăit totuși cu o intensitate care-l confundă cu sentimentul morții: „ea dragostea mea vine ca moartea să-mi astâmpere setea”. Întunericul, mereu la interferență cu lumina, stă la cumpănă cu iubirea „trează iubirea dă lumină zorilor împurpurându-i” sau „sub curcubeul zâmbetului tău/ lumina se cerne spre ceruri”.

Nicolae Corlat e poetul atras de depărtări, „depărtarea mă chema ca un ochi de copil”. În zborul de libertate al spiritului doar trupul e, ca la vechii daci, temniță și condiționare. Stația terminus a zborului totuși nu e moartea. În conștiința eului liric, ea rămâne „problema însăși”, cum o numea Cioran, cu reverberații profunde și dramatice, dar care potențează un alt plan al existenței, cel al eternității. Imanența se substituie întotdeauna transcendenței. „Dorul de neant și setea de absolut” atenuează din percepția tragică a morții, ea întrupându-se mioritic în „mândra fecioară”, care înspăimântă și seduce deopotrivă.

Vindecătorul de umbre desemnează o poetică, în care fulgurațiile de gând, stările de visare, revelațiile imaginarului creează, în sclipiri clar-obscure, infinite vase comunicante. Poetul, un zeu venit de departe, comunică, situat în „spațiul dintre două tăceri”, urmele și umbrele pe care vibrația poeziei le lasă în gând, în toamne, în ape…

 

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *