Când nu-ţi mai rămâne timp decât pentru numărat meduze

Când nu-ţi mai rămâne timp decât pentru numărat meduze

Autor: Aliona Grati

Două femei tinere se întâlnesc pe holul spitalului oncologic din Chişinău după ce medicul îi anunţă fiecărei în parte că mai are de trăit aproximativ patru luni. Disperarea le adună laolaltă, ele decid să-şi trăiască ultimele zile călătorind împreună, mai ales că una din ele se pomeneşte moştenitoarea unei sume mari de bani, care le permite ambelor un rest de viaţă trăind pe picior larg. Acum pot face orice, îşi pot realiza orice capriciu, orice vis. Nu vor mai amâna nimic din ce e bun pe lumea asta. Se pot duce imediat, spre exemplu, să numere meduze în Marea Egee. Şi pentru toate aceste minunăţii au de plătit doar cu un cancer. Aşa îşi începe Lilia Calancea romanul Sub constelaţia Lyrei  (Editura Arc, 2017), o tânără scriitoare care, la ora actuală, are deja o carieră de succes pe blog cu proză scurtă.

Odată pornită, intriga se desfăşoară cu mare acurateţe lingvistică şi de construcţie, naraţiunea având toate ingredientele romanului modern: întoarceri în timp, digresiuni şi evoluţii ale unor linii paralele de subiect. Aflăm detalii din trecutul fiecărei femei, cu opriri asupra împrejurărilor care le-a produs trauma sufletească ce a dus spre îmbolnăvire. Una din ele, Tina, este fiica sănătoasă, dar privată de dragostea părinţilor care şi-o consumă cu cealaltă fiică a lor suferind de sindromul Down. Evadează de acasă, însă ratează iarăşi într-o relaţie de concubinaj cu un bărbat ahtiat după cariera sa ştiinţifică şi care o ignoră sistematic. Cealaltă femeie, Livia, ajunge văduvă subit, după o scurtă căsnicie cu un bărbat ideal în viziunea ei. Lovitura o ţintuieşte acasă pentru săptămâni întregi, unde stă pe întuneric privind în gol. Nimic nu le mai reţine în viaţa aceasta, orice schimbare e preferabilă stării de mort viu în care ele se află acum: „A accepta înseamnă a ateriza. A muri încet. A muri dureros. A trăi în angoasă până la ultima suflare. A accepta înseamnă a striga fără ca cineva să te audă. Înseamnă a reveni la punctul zero. A reveni la neantul din care ai apărut.”

În imaginarul Liviei, Grecia reprezintă tărâmul ideal şi cel mai potrivit pentru un ultim popas fericit. Într-acolo se îndreaptă femeile ademenite de ideea de a-şi petrece timpul rămas fără dureri şi fără grijile zilei de mâine. Paralel cu aceste destine, romanul desfăşoară un alt subiect ancorat în mit, al cărei protagonistă este poeta Sapho. Cu povestea ei de viaţă, proiectată în cadrul legendar şi poetic al insulei greceşti Lesbos, au rezonat, la un moment  dat, destinele Tinei şi Liviei.

Trebuie să spun că nici titlul, nici scriitura uşor umflată emoţional nu-mi promitea la început mare lucru. M-am prins totuşi în poveste şi am citit cu uşurinţă romanul până la capăt. Treptat, atât titlul, cât şi tonalitatea oarecum în discordanţă cu povestea tristă au început să se justifice. Constelaţia Lyrei este numită mulţimea de aluniţe de pe corpul frumos al Tinei. Femeia însăşi este asemuită, în momentul în care se îndrăgosteşte şi este la rândul ei iubită, cu instrumentul de cândva al poetului Orfeu care a îmblânzit până şi moartea cu cântările sale. Melodia miraculoasă a iubirii biruie cancerul şi femeia rămâne în viaţă. Livia îşi încheie viaţa oarecum poetic, aruncându-se de pe stâncă, aşa cum a ales să sfârşească cândva, în braţele valurilor, Sapho.

Registrul stilistic afectuos şi chiar fabulos, care supără cumva urechea unui cititor profesionist, se dovedeşte a fi rezonabil într-un roman cu miză socială. Fără aer povăţuitor, autoarea solicită neapărat empatia şi atitudinea societăţii în ceea ce priveşte asistenţa deplină a acestor oameni nevinovaţi, afectaţi pe neprins de veste de tragedie. Pe de altă parte, romanul se adresează şi femeilor care se confruntă cu această boală, de aceea mizează şi pe un anumit efect terapeutic al scriiturii. Aceasta orientează cumva pe un făgaş al gândirii pozitive, inoculează lumină celor care şi-au pierdut speranţa în întunericul situaţiei. Dar chiar şi sub aspect estetic, al reprezentării, discursul exaltat al romanului are rezonanţă cu starea covârşitoare în care se află un condamnat la moarte refuzând realitatea şi căutându-și salvarea în iluzie şi euforie.

Atenţia cititorului este întreţinută şi de câteva scene erotice emancipate, „pe muchie”, abil regizate de scriitoare aşa încât descrierea să nu lunece în indecenţă. Dincolo de aspectul atractiv al strategiei pe care scriitorii o adoptă pentru a câştiga un auditoriu mai larg, scenele de dragoste din roman, ţinând cont că e vorba de două femei pe moarte locuind pe insula Lesbos, au un rol persuasiv în sensul unor imbolduri de ieşire din stările inutile de zbucium sau de resemnare. Conştiinţa morţii scoate interdicţia, justifică trăirea efervescentă, cu intensitate şi plenitudine, împlinirea dorinţelor celor mai nebunatice.

Deşi are unele lacune stilistice, Lilia Calancea deţine bine secretele construcţiei romaneşti, o imaginaţie debordantă şi o intuiţie remarcabilă în ceea ce priveşte temele abordate, care – important lucru! – are să-i aducă foarte mulţi cititori. Îi voi urmări cu multă curiozitate şi alte romane.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *