Cântarea Sulamitei noastre

Cântarea Sulamitei noastre

poeme-pentru-ivan-goghCeea ce place, chiar de la prima lectură, la Maria Pilchin este felul în care îşi gestionează temele poeziei. De la bun început tânăra poetă înţelege să profite de particularităţile social-istorice şi culturale ale spaţiului geografic natal, care trezesc deopotrivă empatia concetăţenilor şi curiozitatea cititorilor de dincolo. Observaţia este valabilă şi în cazul volumului de debut, Poeme pentru Ivan Gogh (în colecţia Avanpost a Editurii Paralela 45, 2015), doar că problematica socială este subordonată reverberaţiilor intime care ocupă întreaga avanscenă. Pentru că numitorul comun al poemelor din acest volum este expresia stării de dragoste a femeii pentru bărbatul ei care „veni de-afară, din zloată”, spusa Magdei Isanos, cu tot pachetul de date existenţiale, îndrăgite fără rest: rus născut la Chişinău, cu şcoală în limba rusă şi facultate la germană. Firesc şi feminin, „încăperea şi inima toată” a cărţii palpită concomitent în câteva octave, mai concret, la conjuncţia câtorva lumi-culturi. IVAN GOGH condensează spectaculos o atitudine lirică care înseamnă afecțiune și deschidere, dar și o realitate culturală specifică cu repercusiuni în toate sferele de la cea intimă la cea socială.

Povestea erotică înșirată de-a lungul volumului în fragmente poematice cu titluri autonome se suprapune pe o perioadă de circa 20 de ani, astfel încât reconstituirea derulării ei aduce cu sine și indicii ale evoluției tânărului stat Republica Moldova. Este o lume copleșită de mentalitatea comunistă, la suprafața căreia străbat aspirații suprimate ani la rând: năzuințe democratice, afirmări naționale, porniri belicoase de reabilitare a demnității etc. Tema recurentă la mai tinerii scriitori, cu predilecție prozatori, precum Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Mihai Vakulovski, primește la Maria Pilchin o altă abordare. Împletirea eroticului și politicului are la acești prozatori miză fie ironic-demitizatoare, fie una teatrală, de dinamitare și intensificare a evenimentelor. Nu voi face referință la adjectivul „feminină” pentru a numi atitudinea lirică a poetei (nu pentru că nu îl admit), ci voi menționa faptul că relieful interior al poemelor sale nu este afectat esențial de contrastele și conflictele exterioare. În universul tutelat de zeul iubirii antagonismele sunt superflue: „ei strigau cu pancartele/ noi ne iubeam/ nebun și paradiziac/ jos sus/ strigau ei/ toate culorile/ curcubeul politic/ se revărsau în urbe/ și noi citeam/ cu ivan gogh/ viile roșii/ albastre verzi/ ce cromatic/ ivan gogh/ preafericitul/ ivan gogh” (IVAN GOGH). Dragostea găsește soluții armonioase pentru toate asperitățile și spaimele. Comuniunea a două ființe în eros poate servi ca model pentru conviețuirea umană: ”vociferări/ strana cântă pe două voci/ așa cântă doar slavii// sec ura stă între noi/ cuvânt împreunat/ rod cariile în cărți/ cuvânt răsturnat// dinspre nistru vin toate/neîncrederi credințe/ țara mea nu e teritoriu/ țara mea e o hartă// un corp de femeie/ e țara mea/ știut de tine/ dorit de tine” (IANUS BIFRONS, roman epistolar). Poemele fac apologia iubirii pe contrasens cu tendința de intensă demonetizare a ei. Erosul devine panaceu împotriva dezbinării, reificării și alienări, făgăduință utopică a existenței fără turbulențe internaționale: ”copilul nostru/ împarte cărțile casei/ în română și în rusă/ și copertele noastre/ ca două oști/ stau deoparte/ și de alta/ a drumului/ pe care îl trecem/ prin marea roșie/ a vieții” (MAREA ROȘIE).

Deși înscenează amintiri, atitudinea lirică dominantă a poemelor nu este recluziunea în sine, ci deschiderea: către lumea iubitului, a societății, a literaturii. Viața conjugală capătă forma directeței dezarmante care nu are nimic cu indecența. Asistăm la o reluare creativă a motivelor din Cântarea Cântărilor: „mâinile tale mă plămădesc/ mă frământă ca pe o pâine/ și din drojdia iubirii noastre/ mă fac rumenă caldă și aburindă/ în unele zile/ mi-e rușine să dau ochii/ cu vecinii de bloc/ mereu mă întreb/ dacă ei aud/ cum tu plămădești/ și apoi frămânți aluatul” (CATREN FRĂMÂNTAT). Este infinit mai potrivit mersul pe muchia expresiei și mult mai incitantă atingerea ei cu „vârful degetului”: „toți vor amor sau/ măcar o noapte furtunoasă/ mai presus de toate/ e tandrețea/ atingerea ce pare să fie/ spiritul concentrat/ în vârf de degete// ce tandru e amorul tantric” (ÎN VÂRF DE DEGETE). Ritualica Cântare a lui Solomon dă tonul existenței fără bătrânețe, vocalizează bucuria de a trăi ca suflete îngemănate în orice sau în pofida oricărui impediment al realități: „ivan gogh mă leagănă noapte de noapte/ îmi spune povești la ureche mă alină mă alintă/ mă culcă alături de el ca pe copila lui/ așa de parcă la oficiul stării civile/ i-au eliberat un certificat de adopție/ uneori scâncesc în somn ca un prunc flămând/ ivan gogh mă leagănă până când/ mă satur de scâncit ziua când sunt supărată” (PUPA RUSA). Sulamita cu telefon mobil este aceeași femeie arhetipală cu substanță erotică catalizatoare, propulsant în transcendent: „sânii mei sunt/ două turnuri/ cu două tunuri/ fortăreața ta/ în care istoria/ se consumă/ într/o noapte/sunt eu”.

Spontană și sinceră, confesiunea nu izbucnește expresionist, nu este intens ironică sau excesiv dulceagă. Poeta patinează calm și cu ingeniozitate prin literaturile lumii, experimentează cuvinte uzitate în realitatea evocată, profită tematic de trecutul său de copil în URSS și adolescent în anii tranziției. Nu se dezice patetic-virulent de moștenirea culturală sub zodia poveștilor cu IVANUȘCA ȘI ALIONUȘCA, a hiturilor muzicale cu IVANUȘKI INTERNATIONAL sau a cinematografiei sovietice, căci „fiecare fetiță născută în urss/ a fost măcar o dată/ malenkaya vera” (MALENKAYA VERA).

Totuși iubirea nu este motiv de evaziune totală într-un univers compensatoriu reconfortant. Uneori realitatea destabilizează, provoacă răsturnare dramatică a stării de spirit. Doborârea avionului de-asupra zonei de conflict din Ucraina motivează țâșniri de durere apocaliptică: ”uterul meu se crispase/ de durerile facerii ieri/ născusem pe copii căzuți/ din avionul de la donețk/ copii mei ah copii mei/ pe care i-am zămislit/ în durerile morții/ i-am purtat în pântecul/ meu de femeie o zi/ și tată le fu/ neputinciosul sentiment/ al disperării”.

„Învățăturile amoroase” ale lui Solomon sunt soluția pentru evitarea disensiunilor etnice ”… și solomon să decidă/ câtă carne din noi/ e valahă și câtă rusnacă” și încetarea războaielor între popoare. Iubirea va naște, potrivit poetei Maria Pilchin, ”pacea/ pax magna în/www.mesopotamia.md”. Un debut mai mult decât frumos!

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *