„Capătul drumului”, noul roman al Lilianei Corobca

„Capătul drumului”, noul roman al Lilianei Corobca

Autor: Ecaterina Deleu

Cele câteva fragmente din cartea „Capătul drumului” (Editura Polirom, 2018) făcute publice de Liliana Corobca au fost primele semne ale unui roman foarte bun, de o rară frumuseţe. Iar lectura cărţii confirmă primele impresii.

Am aşteptat să pot citi cartea „Capătul drumului” cum nu s-a întâmplat foarte des. Cartea a ajuns la Chişinău în depozite abia vinerea trecută, acum exact o săptămână, deja poate fi găsită şi în librăriile din Republica Moldova.

Prima oară când am auzit cuvântul deportaţi (şoptit) era prin 1989, într-un autobuz, şi doar pentru că eram foarte aproape de două femei care urcaseră din satul vecin, Colibaşi, am putut prinde aceste şoapte, schimbate între ele (ai grijă…!). Mai târziu mi s-a întâmplat să ascult mărturiile mai multor oameni deportaţi din Călăraşi, Ungheni, Căuşeni. Era halucinant să-ţi dai seama că oamenii erau luaţi pe sus din propria casă – cu copii, cu părinţi bătrâni şi bolnavi – duşi în condiţii greu de imaginat la capătul pământului, în Siberii îngheţate.

Despre trenul morţii (balaurul roşu) şi „Smert reka” (râul morţii) vorbeşte şi „Blajinica noastră”, cum îi spune afectuos strănepoata Anei Blajinschi, ascultându-i mărturiile. „Şi râul acela şi stepa necuprinsă aveau atât de mult cer şi atât de multă moarte!” (p.196) sau „Am tot murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit şi acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare” (p. 246) – dar şi alte fragmente mult mai dure reflectă doar în parte permanenta veghere / prezenţă a morţii. Şirul lung de morţi / cadavre aruncate din tren pe drumuri / în apă e doar groaznicul preludiu, pentru că situaţia s-a agravat în primele ierni de foamete şi ger din ţinuturile îngheţate.

Cartea începe abrupt, iar contrastul dintre cer / moarte este izbitor: „La capătul drumului se află cerul… iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului cel blestemat, ne-au abandonat, ne-au lepădat, ne-au aruncat fix în cer… Cerul începea încă de la firul ierbii, scurtă, plăpândă şi rară, altceva nici nu era în jur cât puteai cuprinde cu ochii” (p.7).

Iar pământul părea rotund, aveai senzaţia fizică de capăt al lumii. „La capătul pământului ne temeam să călcăm mai apăsat, păşeam cu o uşoară teamă. Poţi cădea de pe pământ, care se termină aici. Am mers, carevasăzică, cu trenul pentru a ajunge în cer. Am coborât în cer, trenul s-a retras, totul s-a transformat într-un aer dumnezeiesc, după sufocarea din tren, şi iarba era de aer, şi cerul se vedea prin ea. Aici am văzut cât de rotund e pământul, ca o mămăligă, ca un harbujel” (p. 105).

Dansul, hora de la ieşirea din trenul morţii sunt scene ce m-au trimis cu gândul la Totentanz şi dansul cu moartea: în special în cazul „babei Tudoriţa” care „aşa se mai învârtea, aşa mai tropăia din picioare în toate felurile!…S-a încălzit şi a început să-şi scoată hainele şi se apropia de vreun copil mai uşor îmbrăcat şi-i punea pe umeri sau îi lega mijlocul cu vreo basma sau vreo altiţă, în timp ce hora mergea înainte… Apoi a ieşit din dans, s-a întins pe iarba rece şi şi-a dat duhul”. În cămaşa sa albă, după ce şi-a dat de pomană puţinele lucruri pe care le avea.

Ritmul aminteşte, pe de altă parte, şi de frenezia dansului Ciuleandra.

Doar că la Liliana Corobca acest motiv al dansului e altfel, e cumva şi altceva, şi triumful vieţii, are forţă eliberatoare, dar şi protectivă (le apără de frig şi de îngheţ): fetele „cântau şi aruncau foc din picioare, unora li s-au îmbujorat obrajii, altele zâmbeau de parcă erau chiar la prima lor horă din Bucovina” (p. 109).

Liniştea / tăcerea este un alt motiv, descrise prin expresii memorabile: „(liniştea) care înghite orice zgomot;  cuvântul părea un semn al tăcerii, orice vorbă spusă ori ţipată era mută, părea liniştea dinaintea Facerii Lumii, de dinaintea primului om, de dinaintea primei zile; tăcerea de dinaintea tuturor cuvintelor, cea de dinainte de rostirea sensurilor, tăcerea pruncului din burta mamei. Iar noi am pătruns acolo printr-o gaură a timpului, printr-o greşeală” (pp. 180-181).

Cartea este impregnată cu fragmente din folclorul local din Bucovina (şi nu doar), cântece, strigături, descântece, dar şi din poveşti (care opreau trenul, care aduceau lumină în casă).

„La toţi să le povesteşti / Cum copilul tău iubit / Păgânii l-au prăpădit”…

Finalul cărţii este de fapt un nou început, pentru că „totul vine de la Dumnezeu şi totul este dragoste”. Pentru că „fiecare primeşte povestea pe care o merită. Pe unele abia le purtăm pe umeri, grele ca pedepsele, altele, uşoare, le apuci de primul cuvânt şi pluteşti cu ele în cerurile de azur. Povestea alungă moartea şi cheamă dragostea”.

Scriitorul Emilian Galaicu-Păun spunea că Liliana Corobca reuşise anterior, în romanul ei „Kinderland”, să scrie atât de poetic despre o temă extrem de dureroasă, cea a copiilor cu părinţi plecaţi la muncă peste hotare. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul noului roman al Lilianei Corobca. O carte ce aduce cu sine o lume întreagă / adevărată de istorii, poveşti, mărturii, emoţii şi sublim.

 

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *