Sunteți aici:Aliona Grati

Când nu-ţi mai rămâne timp decât pentru numărat meduze

Autor: Aliona Grati Două femei tinere se întâlnesc pe holul spitalului oncologic din Chişinău după ce medicul îi anunţă fiecărei în parte că mai are de trăit aproximativ patru luni. Disperarea le adună laolaltă, ele decid să-şi trăiască ultimele zile călătorind împreună, mai ales că una din ele se pomeneşte moştenitoarea unei sume mari de bani, care le permite ambelor un rest de viaţă trăind pe picior larg. Acum pot face orice, îşi pot realiza orice capriciu, orice vis. Nu vor mai amâna nimic din ce e bun pe lumea asta. Se pot duce imediat, spre exemplu, să numere meduze în Marea Egee. Şi pentru toate aceste minunăţii au de plătit doar cu un cancer. Aşa îşi începe Lilia Calancea romanul Sub constelaţia Lyrei  (Editura Arc, 2017), o tânără scriitoare care, la ora actuală, are deja o carieră de succes pe blog cu proză scurtă. Odată pornită, intriga se desfăşoară cu mare acurateţe lingvistică şi de construcţie, naraţiunea având toate ingredientele romanului modern: întoarceri în timp, digresiuni şi evoluţii ale unor linii paralele de subiect. Aflăm detalii din trecutul fiecărei femei, cu opriri asupra împrejurărilor care le-a produs trauma sufletească ce a dus spre îmbolnăvire. Una din ele, Tina, este fiica sănătoasă, dar privată de dragostea părinţilor care şi-o consumă cu cealaltă fiică a lor suferind de sindromul Down. Evadează de acasă, însă ratează iarăşi într-o relaţie de concubinaj cu un bărbat ahtiat după cariera sa ştiinţifică şi care o ignoră sistematic. Cealaltă femeie, Livia, ajunge văduvă subit, după o scurtă căsnicie cu un bărbat ideal în viziunea ei. Lovitura o ţintuieşte acasă pentru săptămâni întregi, unde stă pe întuneric privind în gol. Nimic nu le mai reţine în viaţa aceasta, orice schimbare e preferabilă stării de mort viu în care ele se află acum: „A accepta înseamnă a ateriza. A muri încet. A muri dureros. A trăi în angoasă...

Vladimir Beşleagă. Destinul sub „cumplite vremi” sau drama celor doi părinţi iluştri

„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare. „A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare. O, lume hicleană, lume înşelătoare! (…) Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa, Umblăm după a lumii înşelătoare faţa” Miron Costin, Viiaţa lumii După mai bine de treizeci de ani de când a fost început (ianuarie 1981), Cumplite vremi, amplul roman istoric al lui Vladimir Beşleagă, apare anul acesta în întregime, marcând unul dintre cele mai ambiţioase şi valoroase realizări literare în spaţiul limbii române. Strict regional, la aceeaşi amplitudine, eposul lui Beşleagă a fost precedat doar de romanul În prejma revoluţiei de Constantin Stere. Opera impresionează atât prin dimensiune (4 volume, cuprinzând 3 cărţi cu câte un prolog fiecare, 35 capitole, un epilog, în total 2213 de pagini în ediţia de la Cartier, 2017), cât şi prin capacitatea de a reprezenta artistic o vastă panoramă a unui moment istoric, reţinut de memoria noastră datorită mai cu seamă  subitului incident cu urmări dramatice, inclusiv în plan simbolic: executarea fără judecată a eruditului cronicar şi om politic Miron Costin la porunca pripită a domnitorului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir. Focalizat pe această nesăbuită faptă a bătrânului domnitor necărturar împotriva uneia dintre cele luminate minţi din cultura noastră, romanul cumulează, aşa cum dictează genul frescei istorice şi social-politice, elementele unui ansamblu complex ce zugrăveşte „viaţa moldovenilor, de la vlădică până la opincă”. Acţiunea are loc în Moldova medievală, la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Principatul Moldovei se află în pragul unei inevitabile catastrofe din cauza dependenţei economice şi politice faţă de Poarta Otomană. Domnitor de origine modestă şi ales la o vârstă înaintată de boieri tocmai din aceste motive care îl făceau slab în faţa lor, Constantin Cantemir îşi stoarce supuşii de...

Critica criticii previzibile

Scriitorii din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil această critică. Pentru scriitorii agreabili propriilor sale umori, criticul-previzibil are, în mod constant, doar calificative la superlativ, enunțate fie pe o tonalitate solemnă și gravă, într-un limbaj betonat-monumental, întâlnit și în compunerile școlarilor aprinşi de entuziasm: „poetă de prim-plan în literatura română contemporană”, „poet remarcabil”, „carte excepțională… cu poeme antologice”, „volum absolut remarcabil”, „surpriză a anului”, „scriitorul absolut”, „o voce distinctă”, „scriitor total”, „din categoria rarisimelor” etc., fie pe una afectuos-paternă, ca în familie: „naturalețe acaparatoare”, „emoționant și talentat”, „performanțe artistice năucitoare”, „s-a şi produs minunea”, „poetă de o sensibilitate și o inteligență aparte”, „poetă care își anulează în fiecare zi succesele anterioare, pentru a-și construi, tot mai sigur, următoarele cărți, talentul nativ suprapunându-se pe o inteligență distinctă” etc. Comentariul operei norocosului este însoţit de un aparat analitic „de elită”, măsurătorul nefiind de oriunde, ci neapărat din spaţiul unor teorii de anvergură mondială, astfel încât, spre exemplu, alesul se poate pomeni posesorul unui, nici mai mult, nici mai puţin, „discurs care tinde spre barthesianul «gradul zero al scriiturii»”. Criticul-previzibil poate emite judecăți tari de tipul „o critică de formație enciclopedică” pe marginea...

Un optzecist reflexiv, Nicolae Spătaru

Rilke nu e singurul poet cu care Nicolae Spătaru dialoghează întertextual, aşa cum se întâmpla într-un volum din 2000, intitulat tristeţea recită din Rilke. Pentru că sentimentul acesta a vibrat pe mai multe voci, în noul său volum, citirea zidului (TipoMolova, 2013) care însumează poeme din toate plachetele de până acum, Nicolae Spătaru îşi înmulţeşte canalele de comunicare cu poeţii care, în fond, au cultivat reflexivul. Cu poetul austriac concordă în meditaţia melancolică cu care îşi învăluie poemele, în expresiile abstruse ale unor nelinişti obscure şi gânduri nelămurite, în sintaxa minimală. „tristeţea ta orgolioasă/ n-a deturnat încă nicio toamnă/ şi n-a-mbolnăvit de friguri zidul puşcăriei// tristeţea asta e mereu cu tine/ cel din fotografii/ cel care se pierde salvator în mulţime/ sau cel care rotunjeşte pentru fetele mari/ brăţări din urletul lupilor// tristeţea ta recită din rilke/ moare uneori în locul actorilor/ pe platourile atât de jinduite de la hollywood/ sau se amorezează nebuneşte de emannuel// tristeţea asta doarme fără vise/ cu lacătele bastiliei sub cap” (tristeţea recită din Rilke). Lirismul apare ca rezultat al notaţiei liminare, laconice, încărcate de sens subiacent. De Bacovia îl leagă ancorarea într-un cronotop al oraşului mohorât, „ca o cetate dispărută”, oraş „pierdut la cărţi”, „cu trotuare învineţite de frig”, „barbar”, „în vacarm”, „cu câini vagabonzi”, loc al însingurării şi al lipsei de comunicare. Poemele emană o tristeţe filtrată prin intelect şi chiar un spleen existenţial bine machiat în nuanţe ironico-ludice. Retuşarea urâtului este preferată stărilor de dezagregare sau de agonie, de aceea poemul „încearcă să năucească apocalipsa”, produce „coşmarul frumos”, ne serveşte „visătoare cazane infernale” etc. Resuscitând motivul „meditaţiei”/„citirii” în preajma „zidului”, rămas „intact ca prin minune”, Nicolae Spătaru nu e patetic ca „ruino-liricii” Vasile Cârlova sau Dimitrie Bolintineanu, nici filosof ca Mihai Eminescu, refuzând solemnitatea metaforică. În faţa „zidului”, poetul are predispoziţii de tristeţe şi scepticism, pe care le tuşează cu bufe...

Scrânciob între două lumi

Refuzând dezechilibrul social şi economic al timpului în care îi este dat să trăiască, poetul este tentat să-şi confecţioneze spaţii simbolice ale rezistenţei. Refugiul într-o lume ideală îi mai traduce nevoia vitală de proiectare în scris a aspiraţiilor artistice sau de rezolvare terapeutică a fantasmelor. Maria Augustina Hâncu şi-a căutat adăpostul salvator în dublu sens: fizico-geografic şi spiritual. Originara unui sat din Orhei cu un nume exotic Berezlogi, poeta a ajuns într-o bună zi studentă la Litere în Aix-en-Provence, Franţa. Deşi are un destin ceva mai fericit decât al altor basarabeni luând cu disperare drumul străinătăţii, sensibilitatea-i exacerbată i-a dictat reacţii mai acute, manifestate în câteva volume cu poezie mai mult sau mai puţin tranzitivă. Destul de transparentă în luările de atitudine în primele cărţi, Maria propune în acest volum o altfel de poezie, cu mult mai convingătoare, în care drama dezrădăcinării se topeşte pentru a lua formele sublime ale melancoliei vizionare şi reflecţiei existenţiale. Sentimentul expatrierii marchează profund pe oricine, cu atât mai mult pe un poet, ale cărui febrilitate emotivă şi imaginaţie artistică poate genera lumi salvatoare tot mai expresiv surprinzătoare. Metafora „Scrânciob pe mare” care a dat titlul noului ei volum de poezie, Scrânciob pe mare/ Un columpoi sobre el mar, volum bilingv româno-spaniol apărut la editura Prut, 2016, întruneşte tulburător disperarea alienantă a desprinderii de solul familial, dar şi recompensa spirituală pe care a adus-o cu sine comuniunea cu marea cultură franceză. În felul acesta elegant Maria reia motivul existenţei între două lumi şi între două culturi, pe care îl desfăşoară, de bună seamă, în versuri excelente. Odată rupt de casa părintească, de „centrul şi miezul periferiei”, spiritul caută alte „puncte de echilibru” pentru definirea identităţii sale. Reperele Mariei sunt singurătatea favorabilă reflecţiei asupra infinitului brâncuşian, pe care spaţiul străin i-o oferă cu generozitate, sau refugiul în contemplarea apelor mângâioase şi înălţătoare ale Mediteranei: „Ani...

« Articole mai vechi