Sunteți aici:Cronică

Când nu-ţi mai rămâne timp decât pentru numărat meduze

Autor: Aliona Grati Două femei tinere se întâlnesc pe holul spitalului oncologic din Chişinău după ce medicul îi anunţă fiecărei în parte că mai are de trăit aproximativ patru luni. Disperarea le adună laolaltă, ele decid să-şi trăiască ultimele zile călătorind împreună, mai ales că una din ele se pomeneşte moştenitoarea unei sume mari de bani, care le permite ambelor un rest de viaţă trăind pe picior larg. Acum pot face orice, îşi pot realiza orice capriciu, orice vis. Nu vor mai amâna nimic din ce e bun pe lumea asta. Se pot duce imediat, spre exemplu, să numere meduze în Marea Egee. Şi pentru toate aceste minunăţii au de plătit doar cu un cancer. Aşa îşi începe Lilia Calancea romanul Sub constelaţia Lyrei  (Editura Arc, 2017), o tânără scriitoare care, la ora actuală, are deja o carieră de succes pe blog cu proză scurtă. Odată pornită, intriga se desfăşoară cu mare acurateţe lingvistică şi de construcţie, naraţiunea având toate ingredientele romanului modern: întoarceri în timp, digresiuni şi evoluţii ale unor linii paralele de subiect. Aflăm detalii din trecutul fiecărei femei, cu opriri asupra împrejurărilor care le-a produs trauma sufletească ce a dus spre îmbolnăvire. Una din ele, Tina, este fiica sănătoasă, dar privată de dragostea părinţilor care şi-o consumă cu cealaltă fiică a lor suferind de sindromul Down. Evadează de acasă, însă ratează iarăşi într-o relaţie de concubinaj cu un bărbat ahtiat după cariera sa ştiinţifică şi care o ignoră sistematic. Cealaltă femeie, Livia, ajunge văduvă subit, după o scurtă căsnicie cu un bărbat ideal în viziunea ei. Lovitura o ţintuieşte acasă pentru săptămâni întregi, unde stă pe întuneric privind în gol. Nimic nu le mai reţine în viaţa aceasta, orice schimbare e preferabilă stării de mort viu în care ele se află acum: „A accepta înseamnă a ateriza. A muri încet. A muri dureros. A trăi în angoasă...

Vladimir Beşleagă. Destinul sub „cumplite vremi” sau drama celor doi părinţi iluştri

„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare. „A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare. O, lume hicleană, lume înşelătoare! (…) Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa, Umblăm după a lumii înşelătoare faţa” Miron Costin, Viiaţa lumii După mai bine de treizeci de ani de când a fost început (ianuarie 1981), Cumplite vremi, amplul roman istoric al lui Vladimir Beşleagă, apare anul acesta în întregime, marcând unul dintre cele mai ambiţioase şi valoroase realizări literare în spaţiul limbii române. Strict regional, la aceeaşi amplitudine, eposul lui Beşleagă a fost precedat doar de romanul În prejma revoluţiei de Constantin Stere. Opera impresionează atât prin dimensiune (4 volume, cuprinzând 3 cărţi cu câte un prolog fiecare, 35 capitole, un epilog, în total 2213 de pagini în ediţia de la Cartier, 2017), cât şi prin capacitatea de a reprezenta artistic o vastă panoramă a unui moment istoric, reţinut de memoria noastră datorită mai cu seamă  subitului incident cu urmări dramatice, inclusiv în plan simbolic: executarea fără judecată a eruditului cronicar şi om politic Miron Costin la porunca pripită a domnitorului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir. Focalizat pe această nesăbuită faptă a bătrânului domnitor necărturar împotriva uneia dintre cele luminate minţi din cultura noastră, romanul cumulează, aşa cum dictează genul frescei istorice şi social-politice, elementele unui ansamblu complex ce zugrăveşte „viaţa moldovenilor, de la vlădică până la opincă”. Acţiunea are loc în Moldova medievală, la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Principatul Moldovei se află în pragul unei inevitabile catastrofe din cauza dependenţei economice şi politice faţă de Poarta Otomană. Domnitor de origine modestă şi ales la o vârstă înaintată de boieri tocmai din aceste motive care îl făceau slab în faţa lor, Constantin Cantemir îşi stoarce supuşii de...

Fascinaţia lecturii sau despre cărţile care ştiu să iubească

Autor: Galina Aniţoi Prezenţă agreabilă şi nume bine cotat în mediul literar de la noi, Nina Corcinschi (cadru didactic universitar, cercetător ştiinţific, critic şi istoric literar) ştie să cucerească, înainte de toate, prin discurs: prin cel rostit şi, mai cu seamă, prin cel scris. Numărul impunător de publicaţii (studii, articole ştiinţifice, cronici) pe care le semnează fac dovada cititorului a cărui sete de lectură sporeşte cu fiecare carte consumată şi a omului/intelectualului care se împlineşte prin scris. Pe parcursul ultimilor doi-trei ani, Nina Corcinschi a publicat mai multe cronici de carte în revistele literare cu care colaborează (Metaliteratură, Contrafort, Argeş, Hyperion), cronici pe care le-a adunat în volumul Cărţile care mă iubesc (Iaşi, editura Junimea, 2016). Cu un titlu original, noua sa apariţie editorială  nu se lasă trecută cu vederea, stârnind/incitând curiozitatea şi dorinţa de a o parcurge. Actul lecturial îţi procură, pe bună dreptate, o adevărată satisfacţie. Dincolo de criticul care este, o decoperi pe autoare în ipostaza unui cititor pasionat şi fascinat de lectură, de lectura cărţilor bune, care îşi aleg ele însele cititorul/cititoarea, care o „impresionează”, care răspund cumva „nevoilor” ei „existenţiale şi estetice” şi o invită „la scrisul hedonist”. Pe de altă parte, i-am admirat şi stilul, unul deosebit, dând în vileag o scriitură consistentă şi savuroasă. Materialul cărţii este organizat în trei capitole, pe genuri (poezie, proză, critică), exerciţiului critic fiind supus un spectru larg şi variat de texte. Alături de scriitori consacraţi apar şi nume de autori mai tineri sau debutanţi: Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, Andrei Ţurcanu, Grigore Chiper, Mariana Codruţ, Călina Trifan, Liliana Armaşu, Radmila Popovici, Maria Şleahtiţchi, Dumitru Crudu, Mihaela Ursa, Felix Nicolau, Vitalie Ciobanu, Maria Pilchin, Aura Maru etc. Trebuie să menţionăm că autoarea nu ocupă poziţia unui critic care emite numai verdicte în favoarea sau defavoarea cuiva, la fel cum şi demersul său hermeneutic depăşeşte cadrul unor simple cronici....

Un dor neostoit de a vorbi cu Sufletul

Autor: Dumitru APETRI Astfel îşi determină trăirile sale poetice Galina Aniţoi în placheta de debut În Univers e primăvară (Chişinău, CEP USM, 2016, 46 p.), pe care o dedică memoriei tatălui ei Ion. Spre deosebire de unii debutanţi, cărora se întâmplă să li se pară că veritabila artă poetică începe de la ei, autoarea, chiar prin denumirea  Abia încep…, aleasă pentru primul compartiment, îi sugerează cititorului că e conştientă de „idealitatea limbajului poetic” (G. Gadamer), în care îşi face actualmente apariţia. Până a ieşi în public cu florilegiul recent, semnatara plachetei a publicat o monografie ştiinţifică în baza tezei de doctorat, dar a fost prezentă şi cu versuri în reviste şi în trei antologii ce întrunesc creaţii literare ale tinerelor condeie. În Autoportret autoarea zice: Sunt şuviţa de apă / ce străbate cu greu prin pustiu, altfel spus: potrivirea cuvintelor e o artă subtilă, specifică, greu de îmblânzit şi practicat. Cu toate acestea, ea se vrea cu tot dinadinsul ocnaş anume în acest Templu: Vreau prin Cuvânt să logodesc / O stea cu-n fir de iarbă. / În toate să mă risipesc / Şi din Cuvânt să-mi fac / Averea-ntreagă (Mă simt Cuvânt în toate). Se întâmplă ca plachetele de debut în poezie să alunece uneori în sentimentalism, expresii prolixe, să adopte unduiri lacrimogene. Volumul de faţă a fost ferit de atare glisări. Sunt revelatoare în acest sens titlurile  Răvaş de adio, Constatare, Presupunere, Mi-ai furat…, Eroare gramaticală, Deşi nu ştiu, Prometeică, Quo vadis?, Suflete ferecate şi altele. Impresia dominantă, pe care o produce noua apariţie, este următoarea: îmbinare armonioasă a filonului liric cu meditaţia colorată emotiv. Eul liric (aici coincidenţă deplină cu autorul) nu se complace în stări de euforie, el se vrea participant laborios la actul nobil de sporire a binelui, a luminii şi a armoniei:  Aş vrea să fiu ninsoare – / multă, densă, / s-absorb tot...

Literatura în pericol – ecourile unui lucid strigăt de alarmă

Autor: Vasile Gribincea, anul I, Facultatea de Litere a Univeristății din București   Sub titlul percutant al volumului  Literatura în pericol (București, Editura Art, 2011), Tzvetan Todorov propune o reflecție concentrată asupra condiției literaturii la intersecția secolelor XX și XXI. Autorul se pronunță pe margineacâtorva probleme care duc la scăderea generală a interesului față de artă literară. Expunerea e realizată atât din perspectiva actualității, cât și prin evocarea unor fapte de istorie culturală.De asemenea, Todorov face o prezentare nuanțată a câtorva etape-cheie în evoluția gândirii estetice, din perioada iluministă până la mișcările de avangardă care s-au afirmat la începutul secolului trecut. O chestiune căreia i se acordă atenție specială constă în posibilitățile imense ale literaturii ca instrument de cunoaștere a ființei umane, pericolul despre care vorbește Tzvetan Todorov ținând, în cele din urmă, de nevalorificarea acestui potențial. În Cuvântul-înainte, autorul își rezumă parcursul intelectual, realizând în același timp o descriere a două societăți vizibil diferite sub aspectul oportunităților de afimare literară pe care le oferă. O primă etapă, cea din Bulgaria natală, ține de cele mai vechi amintiri (din care cărțile nu lipsesc), cele dintâi experiențe de lectură – confirmând vocația micului Tzvetan – , dar și de niște încercări literare eșuate, determinând ulterioara orientare lui Todorov spre teoria literaturii. Regimul politic opresiv influențează felul în care este predată literatura în universitate, dogma marxist-leninistă fiind nu doar un reper de căpătâi în învățământul superior, ci și o prezență sufocantă în aproape întregul proces literar al perioadei. Student la Litere, Todorov își manifestă libertatea de spirit realizând o analiză exclusiv lingvistică în lucrarea sa de licență, ieșind astfel de sub incidența partinicului. Conștient că soluția respectivă nu poate fi aplicată la nesfârșit, reușește să plece pentru un an la Paris, această ședere – devenită mutare – dovedindu-se a fi decisivă pentru evoluția de mai departe a lui Tzvetan Todorov. Evident mai...

« Articole mai vechi