Sunteți aici:Eseu

Mihai Eminescu – portret în oglinda timpului

autor:  Lidia Carmen Pircă  Nu credeam să-nvăț a muri vreodată …     Odă (în metru antic)  Este confesiunea poetului – ființă – supusă vremelniciei, dar Mihai Eminescu nu este ființa, este Geniul care ne mângâie efemeritatea întru veșnicie! 15 Ianuarie este în mod nemijlocit legat de numele lui Mihai Eminescu, este Ziua Culturii Naționale pentru că poporul român se naște cu Eminescu și trăiește întru Eminescu, veșnic actualizat pentru a nu se pierde în cețurile mitului. Ne întrebăm cât mai este astăzi citit Eminescu, sau mai bine zis, înțeles, pentru că decriptarea sensurilor lexemelor este echivalentă cu descifrarea codului care facilitează intrarea în absolutul cunoașterii, al esenței divine care se revelează doar celor inițiați, reprezentanți hierofanici. Eminescu este astfel, un destin, devenind, spre bucuria spiritelor înclinate spre întrebare, o permanentă şi inepuizabilă resursă vitală de liniștire prin poezie, de contempare prin reflectare, de înnobilare prin spiritualizare, o călătorie spre interior în căutarea adevărului pur. Atitudinea ontică se reflectă în oglinda timpului, care de-a lungul secolelor conturează metamorfoze eminesciane. Tributar romantismului, ființa poetică și imaginarul artistic devin structurile arhetipale ale macrocosmosului, ale Universului cu care se contopește în magma inspiratoare, alunecând în civilizațiile Antichității, ale Evului Mediu, ale filosofiei idealiste germane, în vederea armonizării sinelui cu sine și cu divinitatea. Pendulând între extreme “Vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru”, după cum îl vedea I.L. Caragiale, Eminescu șochează prin portretul său fizic/spiritual chiar și pe contemporani, dar lasă în memoria posterității chipul geniului romantic bituitor în lupta cu Timpul. Mihai Eminescu este expresia naționalismului românesc. Lirica sa reflectă patriotismul care pune în balanță trecutul și prezentul, prin entuziasmul specific, încărcat de vibrație expresivă, însă publicistica exprimă atitudinea critică, revoltată. Concepția poetică privind dragostea de țară îmbracă haina satirei (Scrisoarea III) sau plânsul neamului din Țara Moldovei (Doina). În graba nostră de a pătrunde și de a asimila sintetic lirica...

Scrisori de pe frontul literar

Autor: Maria Pilchin Dragă prietenă literară, îţi scriu din tranşeele literaturii contemporane, un spaţiu în care nici război nu e şi nici pace. Aşa un plictis al inerţiei. Nopţile sunt ca toate nopţile, nu văd nicio ultimă noapte de dragoste şi nicio primă noapte de război, or, nimic nou pe frontul de est… În nopţile mele de nesomn, de multe ori, gândesc la faptul că filosoful Constantin Noica dispreţuia literatura ca ceva superficial, iar critica literară ca pe o inutilitate la pătrat. Uneori îi dau dreptate… Mai ales când privesc toată viermuiala şi bâlbâiala din feudă. Probabil că ţine de oboseala mea literară şi de anemia provocată de o alimentare săracă în vitamine literare sau poate de mulţimea de cărţi proaste, de tinerii impostori literari, gălăgioşi şi de bătrânii înscăunaţi în jilţurile lor de mandarinat literar. Mă întrebai în scrisoarea ta despre cum văd eu literatura şi critica literară azi. Viziunile şi vedeniile mele literare sunt o poveste aparte, dar aş putea să îţi împărtăşesc câteva idei, la întâmplare. Criticul nu poate fi o celestină între găştile literare, un fel de balama axiologică, aşa cum acesta nu e pe post de prieten literar care te laudă după o beţie, sex sau alte activităţi de autopromovare din domeniul scriitoricesc (am cunoscut la viaţa mea critici care aveau entorse muscular-literare din cauza că suceau gâtul ba înspre o „grupare”, ba înspre alta, te rog să îmi ierţi acest limbaj poliţisto-mafiot). În critică trebuie să fii invizibil, fără grupuri de referinţă, alias bisericuţe literare. Criticul literar nu poate şi nu trebuie să fie „Omul lui Cutare”, un agent de (anti)reclamă livrescă sau un simplu contabil de debit şi credit al încasărilor axiologice dintr-o literatură. Iată de ce succesul şi celebritatea pot fi şi rezultatul unor manevre, nu neapărat al unei opere valoroase. În critică e ca în teatru, dacă te apropii prea...

Negare și identitate. Limite noi ale umanului și literarului în proza postmodernistă

Autor: Vasile GRIBINCEA                    Considerații preliminare        Termen-cheie în relația cu lumea, ansamblul a ceea ce particularizează și ceea ce apropie de universal, identitatea este un reper cu numeroase deschideri în discuțiile despre literatură. Această situație generală manifestă un specific la prima vedere paradoxal în postmodernism, din faza incipientă a acestei paradigme până în zilele noastre. Preocuparea intensă  față de problematica identitară este un element subsumabil dominantei ontologice, definitorie pentru postmodernism în accepția lui Brian McHale [6, p.29]. În acord cu acest punct de vedere, voi aborda postmodernismul din perspectiva unui dublu efort metodic de forțare și eventuală redefinire a limitelor ontologice. Pe de o parte, efortul vizează statutul operei literare (atât la nivelul elementelor interne, cât și în raport cu realitatea extraliterară); pe de altă parte, efortul vizează statutul ființei umane, în unele cazuri chiar umanul ca un concept ontologic de bază. Având în vedere distincția pe care am stabilit-o, un efort problematizant în oricare dintre cele două direcții presupune consecințe și în cealaltă direcție. În diverse formule, forța asociată cu delimitarea identitară este negarea.       Prin prisma teoriei și a istoriei literare, mă raportez la negare ca la un nucleu esențialmente modernist, care funcționează la o intensitate superioară abia în cadrul postmodernismului. Între cele două mișcări se stabilește nu numai o legătură de continuitate radicalizantă, ci și o comunicare ce avansează din și în ambele sensuri, într-o manieră care depășește logica ireversibilității. Astfel, pe lângă faptul că pune în contrast dominanta ontologică și dominanta epistemologică (specifică modernismului), Brian McHale accentuează permeabilitatea hotarului dintre cele două: „Forțați limita întrebărilor epistemologice suficient de mult, și ele « se revarsă» în întrebări ontologice. La fel, forțați limita întrebărilor ontologice suficient de mult, și ele « trec » în întrebări epistemologice” [6, p.30].  Iată încă un exemplu edificator: prezentând...

Critica criticii previzibile

Scriitorii din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil această critică. Pentru scriitorii agreabili propriilor sale umori, criticul-previzibil are, în mod constant, doar calificative la superlativ, enunțate fie pe o tonalitate solemnă și gravă, într-un limbaj betonat-monumental, întâlnit și în compunerile școlarilor aprinşi de entuziasm: „poetă de prim-plan în literatura română contemporană”, „poet remarcabil”, „carte excepțională… cu poeme antologice”, „volum absolut remarcabil”, „surpriză a anului”, „scriitorul absolut”, „o voce distinctă”, „scriitor total”, „din categoria rarisimelor” etc., fie pe una afectuos-paternă, ca în familie: „naturalețe acaparatoare”, „emoționant și talentat”, „performanțe artistice năucitoare”, „s-a şi produs minunea”, „poetă de o sensibilitate și o inteligență aparte”, „poetă care își anulează în fiecare zi succesele anterioare, pentru a-și construi, tot mai sigur, următoarele cărți, talentul nativ suprapunându-se pe o inteligență distinctă” etc. Comentariul operei norocosului este însoţit de un aparat analitic „de elită”, măsurătorul nefiind de oriunde, ci neapărat din spaţiul unor teorii de anvergură mondială, astfel încât, spre exemplu, alesul se poate pomeni posesorul unui, nici mai mult, nici mai puţin, „discurs care tinde spre barthesianul «gradul zero al scriiturii»”. Criticul-previzibil poate emite judecăți tari de tipul „o critică de formație enciclopedică” pe marginea...

Nici literatura poliţistă nu se simte prea bine în România

Autor: Felix Nicolau Dat fiind că civilizaţia românească se află într-un decalaj faţă de cea Occidentală (ceea ce nu-i neapărat rău) şi primele scrieri poliţiste au avut un substrat rural (Baltagul, de M. Sadoveanu). Dar tot în perioada interbelică Rebreanu a produs Amândoi, scriere cu acţiune amplasată într-un mediu perfect urban. Puţin deasupra Balcanilor fiind, într-un spaţiu de multiple influenţe, crime-ul românesc a fost întotdeauna mixat cu metaforic si fantastic. Inclusiv Mircea Eliade a avut scrieri integrabile în acest tipar. Mărgărita Miller Verghy a publicat în 1946, la 82 de ani, romanul Prinţesa în crinolină care a influenţat nenumărate scriitoare în debutul opresiunii comuniste. Mateiu Caragiale a tipărit în 1930 povestirea detectivistică Sub pecetea tainei. Aşa cum se poate deduce din titlu, era vorba despre un mystery old-fashioned de o eleganţă ancien régime. În timpul dictaturii comuniste, literatura poliţistă şi detectivistică era o specie amfibie, trebuind mai curând să se pitească decât să lanseze ipoteze curajoase. În socialismul multilateral dezvoltat (căci la comunism nu s-a ajuns niciodată), infractorii şi criminalii erau anihilaţi urgent şi expuşi apoi oprobriului public. Toată mişcarea ţinea de propaganda succesului ideologic, deci literaturii nu-i rămâneau decât firmituri. Mai era apoi un concurs între Securitate şi Serviciile secrete capitaliste. Fireşte, după niscaiva complicaţii, întotdeauna ieşeau victorioase serviciile româneşti şi ruseşti. Dintre autorii acestei perioade dificile trebuie remarcaţi Horia Tecuceanu (cu nouăsprezece romane ce propun un protagonist de cursă lungă, vezi Căpitanul Apostolescu şi inamicul public) şi Haralamb Zincă (Pe urmele agentului B-39). Tradiţia românească a genului este debitoare policier-ului francez, deşi o scriitoare care a dominat multă vreme detectivistica a fost Rodica Ojog-Braşoveanu, puternic influenţată de Agatha Christie. Chiar şi o maestră actuală a genului, Lucia Verona, are un roman, Crimă în centrul vechi, în care unul dintre personaje deţine o variantă neaoşă a hiperonimului: Agata Cristea. După Revoluţia din ’89, toate genurile aşa-zis „minore” au...

« Articole mai vechi