Sunteți aici:Interviuri

„Povestea unui David basarabean care îl împunge cu penița de aur pe Goliat-ul sovietic e, eufemistic spus, puțin cam exagerată”

Fragment din volumul în elaborare CARTEA DIN MÂNA LUI HAMLET Nina Corcinschi în dialog cu Andrei Țurcanu   N.C. Aș vrea, dle profesor, să discutăm o problemă mai delicată pentru literatura română din Basarabia postbelică, existența (sau alternanța) ei între disidență și oportunism, între manifestările rebele de creativitate și plierile (auto)anihilatoare ale scriitorilor noștri. A.Ț. Când citesc (auto)mitologia tot mai bogată și mai exaltată a martirajului literaturii române din Basarabia sovietică, martiraj în care au încăput de-a valma cărți și scriitori șicanați de ispravnicul Bodiul sau de vreun grangure mai mititel de la CC, dar și autori care au suportat ani buni de pușcărie pentru gerontofilia unui libidou scăpat de sub controlul rațiunii ori implicați în alte fapte și întâmplări scandaloase fără nici o atingere cu literatura, mă apucă o tristețe fără de hotar. Putem vorbi ipotetic, cu o doză mare de certitudine, că, dacă n-ar fi fost teroarea regimului totalitar sovietic, fața literaturii basarabene ar fi fost cu totul alta. Dar mă întreb și altceva: în mod radical alta sau doar fără acel iz stătut și provincial, care străbate, inexorabil, de la un capăt la altul, aproape toate textele ei? N-am să mă refer la masochismul unui Alexandru Robot, ale cărui „creații” de după 1940, în comparație cu ce a scris și cum a scris până atunci, denotă mai mult un spirit schizoid decât o atitudine banală de oportunism. Aș putea să și greșesc dacă mă gândesc că majoritatea suprarealiștilor din România au devenit după 1944, brusc, promotorii și practicienii celei mai dogmatice literaturi realist-socialiste, apoi, după 1966, tot ei au fost primii care au ridicat drapelul estetismului onirist. Deși, într-o scrisoare către Nicolae Romanenco, George Meniuc i se plângea de ratarea carierei sale de creație, nu cred că George Meniuc, asupra căruia la noi planează o aură critică ușor adulatoare, a ratat totul din cauza regimului sau...

Cartea din mâna lui Hamlet

Nina Corcinschi în dialog cu Andrei Țurcanu Literatura din RSSM ni se arată astăzi prizoniera unui imens labirint al închiderilor artistice, al sufocării respirației estetice și un atentat la însăși existența ei. Cum au supraviețuit scriitorii-prizonieri, ce căi au ales și cât de rezistente le-au fost „aripile” confecționate din dorința de a se opune sau doar de a rezista supliciilor Minotaurului totalitar comunist, e un subiect care vizează un  fenomen literar și istoric cu multe aspecte încă neelucidate până la capăt. Vă propunem un dialog despre dogmă, coerciție, dar și despre rezistență și creativitate cu istoricul și criticul literar, profesorul universitar Andrei Țurcanu. N.C. Stimate domnule profesor Andrei Țurcanu, dacă am vorbi despre literatura noastră din perioada sovietică ca despre un labirint, din ce „materii” şi „stofe” ar fi trebuit să-şi confecţioneze „aripile” scriitorul-Dedal pentru a găsi Calea? A.Ț. Sunt două lucruri de specificat la această întrebare. Spre deosebire de Dedal, arhitectul și meșterul labirintului din Creta, meșteșugarul cuvintelor, ca să folosesc sintagma consacrată argheziană, scriitorul adică, mai exact scriitorul de bună credință din literatura noastră din perioada sovietică, nu are nimic cu „labirintul” creat și pus în funcțiune de cel care azi este supranumit drept „mecanicul ceasornicar al puterii sovietice”, Iankel Movșevici Sverdlov. Labirintul totalitarist este un pattern suprapus peste alte nenumărate labirinturi. Nici una din sferele activității sociale a omului nu se poate sustrage calapoadelor generale. Fiecare din „micile” labirinturi, supunându-se acelorași rigori stricte, nu este decât cópia fidelă, în proporțiile segmentului de viață pe care îl cuprinde sau îl reprezintă, a Marelui Model. Libertățile, devierile sunt excluse. În „schemele de har” ale sistemului, ale acestui Centaur , vorba lui Liviu Damian, „făcut din reguli şi din piese de oţel”, nu se pot strecura greșeli. Ce reprezenta, în fond, Uniunea Scriitorilor din RSSM? O subdiviziune a Uniunii Scriitorilor din URSS și un mic labirint al labirintului numit...

Dacă peste o sută de ani îşi va aminti cineva…

 Interviu cu Alexandru Burlacu Vitalie Răileanu: Dle Alexandru Burlacu, să vorbim mai întâi despre debutul D-stră, despre volumul „Critica în labirint”. Am auzit afirmaţia că astăzi aţi revizui unele texte. Din ce considerente le-aţi scrie acum altfel sau, mai ştiu eu, chiar le-aţi revizui? Alexandru Burlacu: Dragă Vitalie, mi-ai atins o rană care mă doare. Am debutat editorial târziu. În 1986 susţinusem teza de doctorat şi, în inerţia cutumelor academice, urma să editez monografia „Simbol şi simbolizare în poezia contemporană”. Am rezistat presiunilor şi nu m-am lăsat provocat, dar nici nu mă ţinea cureaua. V.R.: Adică? A.B.: Credeam că la o vârstă de 32-33 de ani, câţi aveam pe atunci, debutează numai rataţii. Eram conştient că se edita prea multă maculatură şi în afara academiei adia vântul schimbărilor, mă tem să spun „perestroikă”, un cuvânt atunci atât de frecvent rostit ca şi astăzi „integrare europeană”. Prietenii mei de la academie îşi aduc aminte, cu umor, cum, în bătaie de joc, ceream medalie pentru că, imaginează-ţi, nu am publicat cartea. Vezi, statul economisise ceva bani cu needitarea manuscrisului meu. Cum crezi? V:R.: Înţeleg că… A.B.: Ai dreptate, în lume încă nu s-a găsit o editură să poată scoate o carte fără a-i prezenta manuscrisul. Dar nu am stat mult pe gânduri în 1990, când între primele cărţi cu grafie latină editate la noi a fost şi antologia „Scriitori de la Viaţa Basarabiei” (cu un tiraj de circa 20 de mii de exemplare, nici astăzi nu-mi vine a crede) care a dispărut de pe rafturile librăriilor” în mai puţin de o lună, o carte cu unele păcate, dar cu multe ecouri favorabile aici şi în Ţară. Achitasem o poliţă sentimentală pentru manuscrisul neprezentat. De fapt, din „Critica în labirint” au pornit cam toate celelalte cărţi ale mele şi toate în tiraje minuscule. V:R.: Spuneţi-mi, vă rog, cum faceţi D-stră diferenţa de...

Citiţi Metaliteratură!

Un interviu de Ioana Revnic, Literatura de azi Dacă întrebi un cititor obişnuit ce cuvinte îi vin în minte când se gândeşte la o revistă academică de literatură, este foarte probabil ca printre răspunsuri să se găsească şi următoarele: rigurozitate, seriozitate, exigenţă, plictis, pertinenţă, exclusivism, inaccesibilitate. Ei bine, există cineva care s-a gândit să aducă o asemenea publicaţie mai aproape de cititorii de orice soi. Este vorba de o femeie – doctor în Filologie, conferenţiar universitar, cercetătoare, critic literar. Publicaţia pe care o am în vedere apare în Basarabia şi devine din ce în ce mai vizibilă. E accesibilă oricui, printr-o impresionantă arhivă electronică. A fost fondată în anul 2000 de către un profesor universitar. Numele acestuia şi istoria revistei le veţi afla în cele ce urmează. Stau de vorbă cu Aliona GRATI, redactor-şef al revistei ştiinţifice Metaliteratură, din Chişinău. *** Documentându-mă pentru dialogul nostru, am scotocit prin arhiva electronică a revistei Metaliteratură şi am avut plăcuta surpriză să găsesc acolo toate numerele publicaţiei, din 2001 până azi. Totodată, am constatat că numele dvs. este prezent în paginile ei încă din 2001. Vă invit să schiţaţi o istorie – subiectivă – a acesteia. Înainte de toate, lămuriţi-mi o curiozitate mai veche: De ce revista Metaliteratură se numeşte astfel? Încep prin a vă mulţumi, Ioana, pentru atenţia pe care ne-aţi acordat-o nouă celor care întreţinem de mai mulţi ani aici, în stânga Prutului, spiritul literaturii române. Am remarcat, desigur, rezultatele vizitelor pe care le-aţi făcut literaturii române din Republica Moldova. Observaţia de la distanţă şi prezenţa dumneavoastră reală la întrunirile noastre culturale au dat roade frumoase: cronici la cărţile apărute aici, prezentări ale evenimentelor de la Chişinău, popularizarea numelor autorilor noştri etc. Ceea ce faceţi ne bucură foarte mult. Întrebarea de ce revista Metaliteratură se numeşte astfel trebuie adresată mai degrabă fondatorului ei, domnul profesor doctor habilitat Alexandru Burlacu care...

Mihai Cimpoi: „Am fost «un lup singuratic» faţă-n faţă cu literatura care mi-a fost «pradă»”

  (Fragment din cartea Aliona Grati în dialog cu Mihai Cimpoi: „Sunt un om de cultură devenit un destin”, Ed. Prut internaţional, 2013)   A.G. Domnule academician, dintre cele trei discipline fundamentale ale studiului literaturii, critica constituie miezul în jurul căruia alegeţi să vă fixaţi identitatea profesională. Nu este opţiunea cea mai simplă, tocmai dimpotrivă. Act funciarmente valorizator, presupunând cunoaşterea şi operarea unor principii, criterii şi concepte temeinice, critica indică, încă de la origini, o judecată selectivă, care în toate timpurile a pus în primejdie pe oricine şi-a asumat-o. De ce critica literară? A fost o întâmplare, a fost o influenţă exterioară, sau a fost o chemare? M.C. Desigur, de la origini critica înseamnă judecată (bună), zeiţa Themis fiind, aşadar, cea care o tutelează. Cântarul (= cumpăna) este atributul ei simbolic. Or, o cântărire (= cumpănire) este o operaţie care cere inteligenţă, sensibilitate, dar analitic asociativ / disociativ, logică („critica bună, rea trebuie să fie logică”, postula şi Alecu Russo al nostru). Ca şi „literatura” şi „cultura”, ea este mereu definită / redefinită cu o transmutare permanentă de accente teoretice: estetică în mişcare, fenomenologie, poetică a textului în devenire, hermeneutică, metaliteratură şi şirul de definiţii categoriale poate fi continuat. În toate condiţiile statutare rămâne, însă, judecata de valoare. În cazul meu, critica s-a născut, paradoxal, dintr-o dragoste faţă de literatură. Căci Gogol stăruia, într-un articol, anume asupra acestei calităţi a ei. Deci a fost, indiscutabil, o chemare, o chemare a dragostei ce-o purtam scrisului, valorilor.  A.G. Să vorbim despre începuturile criticii Dumneavoastră care a stat sub zodia unui impresionism elevat, estetizat, impregnat de neologisme. Exprimarea artistico-elegantă, poematică, cu volute stilistice şi exces de metafore l-a determinat pe Constantin Ciopraga să Vă caracterizeze drept un „hermeneut de ţinută modernă”, iar unii Vă consideră un „critic artist”. Ce credeţi despre asta? V-a făcut diferit de ceilalţi critici ai timpului de la...