Sunteți aici:Maria Pilchin

Scrisori de pe frontul literar

Autor: Maria Pilchin Dragă prietenă literară, îţi scriu din tranşeele literaturii contemporane, un spaţiu în care nici război nu e şi nici pace. Aşa un plictis al inerţiei. Nopţile sunt ca toate nopţile, nu văd nicio ultimă noapte de dragoste şi nicio primă noapte de război, or, nimic nou pe frontul de est… În nopţile mele de nesomn, de multe ori, gândesc la faptul că filosoful Constantin Noica dispreţuia literatura ca ceva superficial, iar critica literară ca pe o inutilitate la pătrat. Uneori îi dau dreptate… Mai ales când privesc toată viermuiala şi bâlbâiala din feudă. Probabil că ţine de oboseala mea literară şi de anemia provocată de o alimentare săracă în vitamine literare sau poate de mulţimea de cărţi proaste, de tinerii impostori literari, gălăgioşi şi de bătrânii înscăunaţi în jilţurile lor de mandarinat literar. Mă întrebai în scrisoarea ta despre cum văd eu literatura şi critica literară azi. Viziunile şi vedeniile mele literare sunt o poveste aparte, dar aş putea să îţi împărtăşesc câteva idei, la întâmplare. Criticul nu poate fi o celestină între găştile literare, un fel de balama axiologică, aşa cum acesta nu e pe post de prieten literar care te laudă după o beţie, sex sau alte activităţi de autopromovare din domeniul scriitoricesc (am cunoscut la viaţa mea critici care aveau entorse muscular-literare din cauza că suceau gâtul ba înspre o „grupare”, ba înspre alta, te rog să îmi ierţi acest limbaj poliţisto-mafiot). În critică trebuie să fii invizibil, fără grupuri de referinţă, alias bisericuţe literare. Criticul literar nu poate şi nu trebuie să fie „Omul lui Cutare”, un agent de (anti)reclamă livrescă sau un simplu contabil de debit şi credit al încasărilor axiologice dintr-o literatură. Iată de ce succesul şi celebritatea pot fi şi rezultatul unor manevre, nu neapărat al unei opere valoroase. În critică e ca în teatru, dacă te apropii prea...

Sanda Cordoş: „Ce rost are să mai citim literatură?”

Autor: Maria Pilchin  Am citit recent o carte mai veche, una semnată de Sanda Cordoş, de care mă leagă o prietenie iscată frumos într-o corespondenţă culturală specială. Cartea e întitulată retoric „Ce rost are să mai citim literatură?” (Compania, Bucureşti, 2004). Am înghiţit-o într-o seară – un eseu scris de un critic şi un istoric literar, dar în primul rând de o profesoară universitară despre lectură, literatură la zi şi felul în care predăm şi receptăm paginile scrise. Autoarea refuză speculaţiile ideatice pe care le uzitează mulţi când este vorba să vorbească despre literatura dintr-o societate contemporană. Sanda Cordoş urcă de jos în sus, argumentaţia vine din pragmatica vieţii, din contextul ei real: „Trăim într-o lume care aşază printre valorile sale de prim rang originalitatea, creativitatea, inventivitatea, făcând adesea din ele condiţii ale reuşitei. Nu trebuie să ne orientăm atenţia spre profesii speciale sau rare. Este de-ajuns să deschidem ziarul de astăzi la pagina ofertelor de muncă: şi inginerului de sistem, şi cofetarului, şi măcelarului, şi expertului-contabil li se cer, deopotrivă, inventivitate, creativitate şi dinamism. Pentru dezvoltarea acestor calităţi, literatura este un excelent instructor”. Este o încercare de a promova ideea de literatură cu ajutorul instrumentelor netradiţionale în acest sens: „De mai bine de un secol, literatura a încetat să mai fie considerată un limbaj privilegiat, un limbaj ales, accesibil unei elite. Literatura este privită mai degrabă ca un limbaj totalizator, de sinteză, în care sunt integrate şi valorificate cu mare intensitate posibilităţile cuvintelor (fie ele active sau pasive, frecvente ca banii sau rare ca diamantele) dintr-o limbă dată […] Această atotcuprindere cuvântătoare face din literatură un depozit viu al vocabularului, un supermarket lexical, cu raioane din cele mai variate şi colorate şi cu un negoţ foarte viu”. Aici mă gândesc la eternele complexe ale literaţilor din cadrul departamentelor şi institutelor de cercetare care de multe ori se întreabă...

Pink literature sau poezia în dresuri roz într-un poem de Muşina

Şi după ce iese din clădire, portăreasa ia un scaun, se duce la statuia lui Eminescu, îl leagă la ochi cu baticul negru pe care-l are în mână. Ca să nu se vadă că cineva i-a colorat ochii cu o cariocă roz.  un cristian, „Morţii mă-tii” Nu l-am cunoscut pe Alexandru Muşina… Dar ştiu că a debutat în literatură în anul în care mă născusem eu – 1982. Astăzi e un alt peisaj literar, cu alte nume şi alte cărţi. Un peisaj reconfigurat şi de Muşina, fiind produs şi el de acesta, la rândul său. Mai jos mă voi referi la un poem semnat de acest scriitor, un text simptomatic, după mine, pentru poezia română la zi şi nu numai pentru poezia română. Adrian Dinu Răchieru scria că Muşina „persiflează poezia în «Poezia în pijama roz»”, Grigore Chiper constata şi el, referindu-se la ciclul „Poezia în pijama roz”, că aici „apar toate însemnele unei poezii numite – atunci când trebuie definită lapidar – a cotidianului.” Paul Grigore, referindu-se la ultima strofă a poemului, anunţă „o modalitate sui-generis de demistificare a puterilor demiurgice ale Poeziei”. Or, „Poezia în pijama roz” e mai mult decât un text ludic despre trăirile poetice ale unui eu intim. E un manifest, mai bine zis, un text-diagnoză a unei epoci în care poezia (literatura) e alta. Într-un interviu acordat Doinei Ioanid, pentru „Observatorul cultural”, Muşina constata: „acum 30 de ani (se sperie gândul!), într-o perioadă în care se scria numai despre ere şi sfere (Ioan Alexandru cu imnele, Nichita Stănescu cu Necuvintele), am pledat pentru poezia cotidianului, adică să scrii despre lucrurile care-ţi sunt realmente apropiate. Şi am avut dreptate. Dar nu eu am creat trendul, eu doar l-am sesizat mai repede. Acum s-a ajuns la ceva cam departe de poezia de vârf, la manelizarea autenticităţii, a poeziei cotidianului, a poeziei biografice. La iluzia că tot...

Versul verde al liricii lui Liviu Damian sau rezistenţa prin agri-cultură

Într-un eseu despre estetica literară ziceam că dacă unii pretind că au rezistat în tăcere, prin cultură şi literatură, atunci au făcut-o şi ţăranii, care tac şi rabdă, au făcut-o prin agricultură, o cultură şi ea până la urmă. Citind poemele lui Liviu Damian am ajuns la ideea că şi un poet poate să reziste prin cultura naturii, mai bine zis prin cultul elementului natural, care marginalizează ideologicul, angajarea şi cântarea unei lumi citadine construite de partid. E acea „rezistenţă la situaţii” („Focul din verb”) pe care o citim la Liviu Damian. Nu este vorba de o poezie tradiţională, ce îşi trage seva dintr-un proiect liric semănătorist. Modernitatea lui Liviu Damian se datorează conştiinţei timpului, care nu este modern, mai degrabă arhetipal, ca o cădere din timp, de aici şi versul: „poeţii mei / magi moderni cu feţele înţelepte” („Fila cu ritm”). Liviu Damian e un poet „coborâtor din neam de vechi plugari / îmblânzitor al vremilor moderne / admirator al versurilor lungi / pe care în câmpie le aşterne / nici libere, nici albe – versuri verzi” („Coborâtor din neam de vechi plugari”). Or, arta poetică a acestui scriitor anunţă o altă dimensiune: „versul verde”. E verdele dimensiunii câmpeneşti, dar şi „verdele matern” al verbului matern. E verdele care cromatic se opune roşului ideologic. Modernitatea aici este prezentă ca epocă şi ca înţelegere „sărind din rime ca din cuie” („Fila cu ritm”) poeţii constată: „Versurile noastre / sunt scrise pe hârtie […] / Nu sunt scrise pe-o frunză verde” („Hârtia”). Iar poezia de hârtie nu e decât finalitatea unui autodafeu: „Iar hârtia se aprinde uşor […] / Şi rămâne un strop de cenuşă” („Hârtia”). „Arându-se de-a surda pe hârtie”, „lăsându-se de plugărie” („Aratul pe hârtie”) omul trăieşte într-o birocraţie de hârtie în care „nu creşte spic, nici ramul nu-i în floare”, o birocraţie mai mult decât kafkiană. E...

Marin Sorescu şi poemele sânilor

Citind poezia lui Marin Sorescu am constatat că fascinează, marchează în primul rând poemele din 1996, acea seninătate cu care e gândită şi întâlnită moartea. Dar astăzi nu despre aceasta am să vă vorbesc. Am să vă vorbesc despre o altă ipostază a poeziei lui Marin Sorescu, una senzuală, erotică, organică, plăcută, dacă vreţi. E vorba despre o dimensiune în care corporalitatea feminină apare în forma ei naturalistă, dar deloc pornografică, o dimensiune a descoperirii celuilalt, care este femeia, acea fiinţă complementară prin diferenţa-i: „Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva/ Dintr-o coastă a lui Adam./ Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,/ Încât chiar în clipa aceea/ Şi-a pipăit coasta imediat următoare,/ Simţindu-şi degetele frumos fulgerate/ De nişte sâni tari şi coapse dulci/ Ca de contururi de note muzicale (Adam). Citim la Sorescu şi devenirea ginică prin corporalitatea sa specifică: „Fetiţei îi răsărise sânii/ Pe neaşteptate./ Credea ca s-a lovit cumva,/ Că sunt doua umflături,/ Două cucuie/ Şi tot aştepta să dea înapoi/ Dar sânii creşteau, creşteau/ Şi fetiţa împreună cu ei,/ La umbra lor parfumată,/ Ajungând fată mare,/ Şi, înţelegând, până la urmă,/ Că nimic nu mai dă înapoi/ Odată ce-a apucat să dea înainte” (Candoare). Ipostazele poetice, în care apar cele două părţi corporale hrănitoare la o anumită etapă a vieţii, dar şi dătătoare de senzaţii şi plăceri veneriene, sunt diverse şi pline de farmecul lor: Iată femeia seducătoare: „Pieptul tău se umflă gata să sară la mine,/ Se dă la om vasăzică,/ Ţineţi sânii cocoană în lanţ,/ Că acum or să sară/ Peste uluca bluzei” (Ninsoarea). Femeia-marială, Madona: „O stea m-a călăuzit la aceşti sâni,/ Ca la două, albe, muşuroaie cu minuni […]/ Îngenunchez la sânii tăi, ca magul,/ Şi nu mai pot de dragul lor, de dragul./ În ei furnicile lucrează de cu noapte,/ Furnicile care dau lapte […]/ Obrazul lasă să-l...