Sunteți aici:Nina Corcinschi

Margento. Lecții de jam session poetic

Autor: Nina Corcinschi Chris Tanasescu, împreună cu trupa sa de jazz-rock Margento, lansează, prin poemul graf, o direcție douămiistă de extremă. În  volumul bilingv Nomadosofia. Poem graf (Nomadosophy: A Graf Poem) (Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2012), Margento propune spectacol total şi fuziune artistică fără frontiere. Poezia trece în ritmuri de jazz-rock și izbucnește imagistic în linii și forme de pictură suprarealistă. Limbaje și idiomuri care mai de care mai pestrițe se împletesc într-o orhestră multivocală, în care distincțiile se operează cu greu. La splendida  „operaţiune”, trupei i se alătură o suită de scriitori, traducători şi cântăreţi  de pe mapamond (Jerome Rothenberg, J. D. McClatchy, Saksiri Meesomsueb, Albert Goldbarth etc.),  demonstrând puterea de flexibilitate şi proliferare a actului cultural. Poezia graf, experimentată pe principiile grafurilor matematice şi jam session, execută dislocări rapide de la reguli şi canoane estetice …şi reconstituri sărbătoreşti. Elitismul mixează îndrăzneţ cu producţia pop, elementul naţional cu cel occidental, spaţii şi timpuri se recontextualizează  în cele mai surprinzătoare registre stilistice, dominate de aliteraţii şi cacofonii.  În stilul Margento, un hipermanierism al formelor tradiţionale româneşti ar arăta tocmai aşa: „Ia mai zi din grătărel/ şi-mi mai cânt un păhărel: Trai neneacă, hop şi hopa,/ viaţă dulce-n europa!” Termenul de „graf”, semnala Iulia Militaru coperta a patra, depășește exercițiul de proliferare textuală, „prin relațiile extratextuale pe care le dezvoltă și le presupune tehnica de construcție a unei creații de acest tip”.  Așadar, o poetică în care, dincolo de experiment artistic radical, se fac salturi extreme în realitate și se scot la iveală  trăiri intense din chiar miezul apocaliptic al existenței. O existență concretă, cu malformații năucitoare: „În foametea de după războiul cu americanii/ oamenii audesfundat trotuarele și-au început/ să planteze acolo orez – copii fugiți de la școală,/ soldați lăsați la vatră, prostituate rămase/ fără obiectul muncii lucrau din greu pentru un bol de mâncare;/ gropile din asfalt și...

Alexandru Petria. Poezia voluptăților dulci-amare

Autor: Nina Corcinschi Alexandru Petria este unul dintre puținii poeți ai erosului, care reușește să facă din imagistica erotico-sexuală poezie bună. Volumul lui Călăul harnic (București, Herg Benet, 2012) e o imensă poezie cu sertare, din care se ivesc provocator jucării pentru chefuri nocturne, lenjerii de femeie, dar și chestii grave, cum ar fi jurnale de idei, reflecții și viziuni cu marca insolitului.  Autorul se prezintă drept un macho de temut, pentru pudibonzi mai ales,  dar unul cu respect şi înţelegere faţă de obiectul admiraţiei sale. Femeile lui, pasă-mi-te „au da, şi un vagin, şi sâni, şi fese,/ dar ele nu stau pe aer/ ci pe un suflet”. Aşadar, sensibilitatea e  arbitrul ascuns al reprezentărilor de forţă masculină ale  poeziei lui Alexandru Petria. Cât spectacol şi poză cu efecte tari, ațâțătoare, la limită cu pornografia („viaţa, un rest de spermă pe buzele tale”), atâta sensibilitate autentică, sinceritate şi (culmea!) decenţă …artistică: „dacă maica tereza din calcutta mi l-a deschis/  în ochi pe dumnezeu,/ părul tău de pe pubis tuns perie,/ respiraţia – noapte de insomnie răsucindu-se în propria incertitudine,/ mâinile care-mi cercetează testiculele,/ ferme dar sensibile,/ au fost schimbarea apei în acvariu,/ m-ai deschis în proprii ochi/ de unde să nu mai fug” (ochii). Nu doar iubirea mistică transfigurează, dar şi actul erotic carnal. De fapt, în poezia lui Alexandru Petria acestea sunt inseparabile. Iubirea e trăită pe viu, în sensul ei primordial, adamic,  nefiind măsluită prin false şi inutile pudori. Viața izbucnește năvalnic în poezie, cu dorințe, temeri și emoții cât se poate de telurice. Imaginația nu are nevoie să ancoreze în oniric, întrucât iubirea ține de  o realitate a prezentului concret, e definită din stările spontane de acum. Tribulațiile erotice sunt transmise rapid și impetuos, prin elementele nepretențioase și autentice ale colocvialului: „îmi eşti tare drag, ţin la tine enorm/ dar nu ţi-am spus că te iubesc,/ vine pe chat,/ şi ce...

Margareta Curtescu. Scriam ca și cum aș fi scrijelit în propria inimă…

Autor: Nina Corcinschi Poezia Margaretei Curtescu din În piața Dante (Vinea, 2014) este confesivă, intimistă, îmbinând deopotrivă rostirea biografiei interioare cu reflecția culturală. Poeta se îngrijește să nu sufoce cu tensiunile interioare respirația autentică a poeziei, de aceea intruziunea livrescului e o consecință firească, atent regizată pentru a nu estompa lirismul deopotrivă melancolic și sanguinic din fibrele poeziei. Literatura e datul poetei,  oxigen respirat zi de zi, care, însă, poate conține și substanțe toxice, un prea mult și prea greu artificial și irespirabil. Iată de ce poeta are nostalgia simplității și a esențelor scuturate de orice artificiu, a acelei stări „când se iubeau cuvintele”: „să scrii un poem simplu de tot/ despre inocența cuvintelor din timpul/ când se iubeau -/ până la nașterea ta/ un poem în care umbra să se/ numească umbră golul gol să se/ cheme un poem în care lu-/ mina să cadă pieziș pe iarba/ teșită de vânt și oamenii să/ treacă sincer prin toamnă/ regretând-o/ apoi să intri și tu în poemul/ acela simplu de tot/ ca un prunc/ să dai la o parte epitafe/ și să redevii/ cine ai fost pe când se iubeau/ cuvintele ca niște vestale/ pe o pajiște albă într-un/ timp dezgolit și inofensiv”. O stare obsesiv căutată este intimitatea cu sine, descoperită după coborârea treptelor propriei scorburi interioare: „spaima îmi jupoaie fășii de pe creier mă trag în mine mă ghemuiesc în/ scorbura-mi de toate zilele scâncesc abia auzit când avalanșa mă târăște/ prin casă ca pe-o păpușă de cârpe”. În această poezie,  încărcată de vibrații ale intimității, explorările pe cord deschis  se fac cu vârfuri de degete, cu abia-atingeri epidermice. Invocatul freamăt de frunze, de ploaie, de carne transmite o perpetuă stare de tremur a sensibilității eului liric, o situare a lui pe muchia trăirii. Poeta mizează pe subtilități și nuanțe, pe timbrul cărora își acordă cu eleganță tribulațiile lăuntrice. Volumul mustește de imagini catifelate, de...

Jocul (dramatic) cu realitatea

Imagini sprințare, impresionând prin prospețime și suplețe, decid cromatica cărții Mariei Pilchin Poeme pentru Ivan Gogh (Pitești, Paralela 45, 2015). Ce-a luat Maria din postmodernismul anti și postdouămiist este trecerea firească și rapidă, cu doar un clik, din registrul cotidian în cel livresc, cultural, intertextualizant, precum și spiritul (auto)ironic și jocular. Ce-ar putea să ia douămiiștii de la ea este miza pe esențe a jocului, vitalitatea aproape exuberantă  și capacitatea de-a fi senzuală fără lunecări în obscenități grosiere. Jocurile de cuvinte de care abundă volumul îmbină ingenios  referința culturală cu biograficul, planul de sus al livrescului, cu cel de jos al cotidianului înscris în bornele unui spațiu și timp concret, cu bunele, dar mai ales, relele lui. Existența (cea basarabenească), vrea să ne spună Maria Pilchin, nu e așa sau altfel, ci și așa și altfel. Un amalgam de o cromatică năucitoare, cu nuanțe care se suprapun indistinct și care nu mai pot fi separate. Rezultat al diferitelor experimente politice, omul acestor locuri este de o complexitate inextricabilă. În el se regăsesc reziduurile lăsate de o istorie abuzivă și contradictorie.   Rămâne Solomon să ne judece și să decidă „câtă carne din noi/ e valahă și câtă rusnacă/ să taie ca în curechi/ (să fie iertat regionalismul)/ ca-n varză să taie/ și așa dezmembrați/ să vedem la cântar/ câtă latinitate și/ câtă sare slavă/ să punem în bucate”. Cu ironie, nelipsită de umor, poeta face belicoasa socoteală interetnică, o problemă mereu acută care desparte moldovenii în tabere virulente și ireconciliabile. Așadar, fundalul social, politic chiar, este pânza pe care se întretaie cromaticele unor stări contradictorii, a sechelelor din trecutul sovietic, a dezamăgirilor din perpetua tranziție de după căderea URSS, a frustrărilor interetnice. Toate aceste contradicții le împacă dimensiunea intimității, solara și paradisiaca poetică a iubirii: „sunt rusoaică la bucurești/ și româncă la moscova/ dar în patul tău/ sunt femeia de iubit/ femeia...

Dumitru Crudu: pușcăria subacvatică a existenței

Despre Eșarfe în cer de Dumitru Crudu scriam într-o cronică că este poate cel mai tulburător poem despre moarte scris în ultimii ani în Basarabia. De la un timp, poetul abordează cu gravitate marile teme ale existenței, asumându-și curajul, cu toate riscurile gestului.  Despre riscurile de-a lăsa ficțiunea să se plieze pe realitate, s-a vorbit destul în critica literară. Un text recent al lui Bogdan Crețu aduce judicios în discuție miza uriașă a curajului scriitorului de-a aborda temele mari, și anume – autenticitatea: „Literatura înseamnă în primul rând experiment permanent cu tine însuți. De aceea, literatura nu e, nu are cum să fie „un mod agreabil de a fugi de realitate”; dimpotrivă: este modul cel mai crunt, cel mai exigent de a lua act de realitate. De a inventa realitatea, de a o institui. Cum? Devenind autentic”[1]. Așadar, capacitatea scriitorului de-a diseca adânc și onest în interiorul temelor ce țin de situații-limită (viața, moartea, iubirea etc.) e un mod de-a lua act de zonele complexe ale realității, dar și de-a reinventa realitatea, instituindu-i coerență și sens. Nu o invenție de natură SF, ci o revelație din chiar interiorul problemei, care e o problemă de cunoaștere în marele labirint al sufletului uman. Metafora revelatorie a lui Blaga asta și este, o sporire a viziunii în plan ontologic. O realitate care scapă rigorilor conceptuale își descoperă nuanțele doar în irizările indecibile ale literaturii și doar de către scriitorul care-o poate construi printr-un alt nivel de înțelegere al ei, cu alte cuvinte, care poate institui „o poetică a realității”, scrie Bogdan Crețu. O autenticitate de natură ontologică regăsim și în ultimele plachete de versuri ale lui Dumitru Crudu, La revedere, tată (Tracus arte, 2015) și Strigătele de sub apă (Vinea, 2015). Sunt poezii-jurnale, în care contează nu forma, ci înregistrarea febrilă a suferinței de moment și a viziunilor pe care aceasta le...

« Articole mai vechi