Sunteți aici:Scrii(tură)

„Pentru noi, acum”

Autor: Vasile Gribincea Ușa întredeschisă pentru noi acum: textul care curpinde opusul tuturor lucrurilor pe care le-am spus textul care cuprinde tot ce am vrut să spunem și n-am spus textul care cuprinde tot ce am spus și ne-a bucurat textul care cuprinde tot ce am spus și am regretat acum la lumină chiar tot ce am uitat pentru noi: textul ce curpinde lucrurile care nu ar fi niciodată gândite apoi cele după care niciodată nimeni nu va zice nimic textul care pur și simplu te-ar cuprinde cum astăzi te-ar strânge din nou la piept cineva de-un pic mai departe acum pentru noi: oameni în echilibru între ”o viață la care nu ai schimba nimic” și tot restul nu ne pierdem gândindu-ne doar că dacă există ceva în afară de realitate poate am vrea ca despre asta să fie vorba aici Altă liniște Alături acum ne ferim de orice vorbă care ar putea mai mult: de parcă am ascunde o armă: e și asta o liniște: în creștere: ca puterea timpului tău într-o zi când ai hotărât să nu scoți niciun cuvânt iar pe undeva destul de aproape rămâne o lumânare cu flacăra prinsă între două oglinzi paralele Fotografie ștearsă. Impuls împotriva interpretării[i] Gata pentru cursul de poezie modernistă, înainte să ocupe loc în față, străinul                        ieri naiv[ii]               azi sentimental[iii] se gândește cât mai putem citi și scrie             tot jucându-ne de-a v-ați ascunselea de-a prinselea Semnul După scările strălucitoare, înalte și largi – care se umplu de oamenii rămași, cu fețele îngălbenite – niciun semn[iv] Desfășurarea sferei (Odă) aproape nescunoscutei care ar fi spus demult Memento mori  vivere! moto: Chiar totul, dar numai până la început – Shantih shantih[v]… după noi       această femeie cu urmele grele ca Sagrada Família                         mai multă decât corpul tău, bijuteriile, amintirile, plăcerile viitoare,           aberațiile, sclipirile, dorințele neîmplinite,  mai multă ca surprizele,...

Olga Căpăţînă, DOBRENII

Afganistan – raza mea sălbatică de soare   Partea întâi În seara zilei de 27 decembrie 1979, la Kabul a început operaţiunea militară ŞTORM-333, desfăşurată de trupele Direcţiei Generale de Cercetare şi de cele ale Comitetului de Stat pentru Securitate al Uniunii Sovietice (KGB). La asaltul Palatului Tajbeg, unde se afla reşedinţa lui Hafizullah Amin, au participat circa cinci sute de militari ai batalionului de musulmani. Adversarii lor au fost peste două mii de soldaţi şi mai mult de două sute de militari din paza lui Amin. A doua zi, pe 28 decembrie, capitala Afganistanului, Kabul, a fost ocupată de către ostaşii sovietici. ŞTORM-333 a fost o operaţiune militară bine pregătită şi excelent înfăptuită. Acesta a fost doar începutul unui război, care a durat zece ani.   *** S-a trezit cântând… Ce mai însemna şi asta? De obicei, prin somn plângea, râdea, zbura, cădea de la înălţime. Iată de ce de multe ori se trezea speriată, cu răsuflarea tăiată. De cântat însă n-a cântat niciodată în somn. Nici în viaţa de toate zilele nu a prea cântat. Şi nu pentru că nu-i plăcea muzica, ci pentru că a înţeles, încă de pe când era copilă, că nu avea acest har. Şi, cu toate că muzica sălășluia în sufletul ei, se străduia să nu cânte, crezând că dacă ar fi încercat să dea frâu liber vocii sale, ar fi speriat cioroii din vârful salcâmilor din vecinătatea casei părinteşti. La şcoală, profesoara de muzică a obligat-o să cânte în cor. Şi cine ar fi putut-o convinge pe această devotată executantă a directivelor partidului că Lina Dobre nu avea  de auz muzical? Însă frecvenţa obligatorie, asta era legea. De două ori pe săptămână, după lecţii, toţi elevii cântau în cor. Osanale aduse atât marelui partid, cât şi măreţului, nemuritorului conducător. Iar ea, fiind o elevă sârguincioasă la toate disciplinele şcolare, se străduia...

Am văzut cum s-a conjugat o feerie

Călina TRIFAN Am văzut cum s-a conjugat o feerie Am văzut cum s-a conjugat o feerie cu acţiuni minime aproape cerul şi pământul în ochii mei au făcut schimb de personalitate. Am văzut cum se-nfiripă o iubire dintr-un ecou şi-o inimă asediată din mâini care înnodându-se îşi şoptesc ce nu s-ar încumeta gura niciodată. Am văzut cum a intrat în întuneric ca un fulger o privire de safir acum stau molcomită în surdină şi nu încetez să mă mir.   Vitalie VOVC Atavisme de Crăciun Detest mandarinele stricate O obsesie În fiecare zi verific cutia Dacă nu cumva s-a stricat Vreo una peste Noapte Iarna Niciodată nu se termină Mandarinele din casă Am eu grijă de asta Îmi plac jucăriile de brad Am cheltuit o avere Pe ele… Când eram mic aveam Un clovn şi Un iepuraş De sticlă. Şi un glob magic Uşor şi aerian Sticlă aeriană… Şi astăzi îmi este frică Să le sparg Toate visele mele Sunt globuri Din sticlă aeriană Precum ACELA Pe care l-am spart Din întâmplare… Detest să mi se ofere Cadouri de Crăciun Detest cadourile în general Nu vreau nimic Nu-mi oferiţi nimic Vă implor Niciodată Sub nicio formă Atât de mult mi-am dorit O jucarie încât A devenit mare Cât o planetă venită din Altă galaxie Şi a eclipsat totul… Nimeni nu-i de vină Mi-a fost oferită De Anul Nou Eu nu mai vreau ca O maşinică din plastic De rea calitate Să poată eclipsa ceva… Aşa erau atunci visele De rea calitate şi Pe jumătate stricate Acum ar trebui să termin Să pun un final La acest text Să găsesc o metaforă trăsnită Unul cu Leru-i ler Şi Florile dalbe Care nu veneau niciodată În oraşul nostru tern Dar veneau când eram la bunei Nu-s S-au terminat metaforele La magazin Nu se mai vând Trei la leu Mi-a zis mai deunăzi Un om...

Silvia Goteanschi, „eu cu mine în poziții egale”

Diazepam Somnoroasele păpădii și o geantă cu prosoape, visele în care înaintez cu toporul și capul meu frumos lăsat pe buturugă, cum un apus de soare peste câmpul dezgolit de fandoselile urbane, eu cu mine în poziții egale ca doi lunetiști care sunt unul altuia țintă și un dumnezeu minunat care îi va ajuta pe amîndoi în aceeași măsură, ploile egiptene care transformă pământul într-o spălătorie de oameni, picioarele mele alunecoase și vii, când simt iarba serii și licuricii, micii turiști ai sevrajului, și limba ca un țol moldovenesc strâns sul să poată vorbi doar tăcerea, o umbră anxioasă care ia forma mea pentru copyright protection și în sfârșit, o trecere necondiționată și absolut firească de partea diavolului. Zonă de confort e o dimineață iritantă în care pulsul îmi scapă de sub control pupilele mi se măresc ca la tarsierii din malaysia o stare de inexistență critică care îmi transformă religia într-o obișnuită capcană de cârtițe o dimineață incomodă cumva amuzantă în care pentru a vedea am nevoie de substanță de contrast iar pentru a vorbi sinceritatea nu-mi mai este deajuns deși mă simt pământul pe care se contruiește un oraș ideal cu femei imaculate care vor face dragoste cu moartea iar bărbații în final vor ieși din calul troian e o dimineață stupidă înainte de care am avut o familie mare și o noapte lungă fără țânțari frontiera Sunt o fată frumoasă din iad cu o sticlă de rom în mână, sunt spatele tău tatuat și toată bărbăția ta, sunt lipsită de prejudecăți și nici lipsa ta n-o mai simt, decât dacă citesc din bacovia, sau îmi ascult inima cu fonendoscopul. Sunt o tipă orgolioasă, trecută de 30 de ani ca și cum aș fi trecută de bătălia de la Rovine. Sunt o luptătoare, da. Chiar și în acest salon jegos de spital, mă gândesc că morții, sunt...

Margareta Curtescu, Poemele desprinderii

limbi străine ne vorbeam şi cuvintele ni se priveau pieziș începea ultimul război cel al limbilor străine suna gongul fluturau stindardele-n vânt se anunțau invazii confruntări corp la corp lupte grele urmau să cadă sate orașe imperii nu vom mai iubi niciodată repetau cuvintele mele în limba lor străină nu vom mai chema nicicând ploile strigau albe la față cuvintele tale în limba lor de pe alte meleaguri în fine citadelele noastre au rezistat eroic doar cuvintele zăceau moarte lângă zidurile peste care norii pluteau în derivă   time of death cum toate se grăbeau să moară pe pământ în aer pe ape învățam și noi tema zilei rând pe rând se prăbușeau din cer boenguri le îmbrățișau alpii pustiul donețkul submarine intrau solemn în palate de scoici turnuri gemene se luau de mână și zburau spre alte tărâmuri marii și micii buddha cădeau decapitați sub târnăcoape delfini se zdrobeau de stânci cârduri de păsări se aruncau în hău de-atâta jale clopotele lumii își rupeau limbile și adormeau în patul lor de plumb time of death ziceau analiștii de pe aiurea timpul morții rosteam și noi grăbiți dând foc arhivelor să ardă totul totul totul deodată basm și vor trece o mie de ani și ape din ce în ce mai tinere se vor îndrăgosti de pământ stelele vor jindui și ele oglinda aceluiași lac draperiile casei noastre se vor face nori netezi pe cerul și el din ce în ce mai tânăr și atât de pașnic blocul roz de sare alpină de pe biroul meu va crește până va deveni un munte incandescent inelele mele de-argint se vor topi și vor curge ca o lavă peste zarea de sticlă înduioșând-o se vor subția cuvintele pe care ni le-am spus ni se vor undui gândurile pe care le-am forțat să se întindă prea mult vor încolți și vor crește...

« Articole mai vechi