Credo – o ficţiune autobiografică cu/minte

Credo – o ficţiune autobiografică cu/minte

big-r-moldova-dor-eternCredo (Chişinău, Pontos, 2012) este romanul de debut al lui Pavel Borş, de profesie medic chirurg la Spitalul Republican din Chişinău, cu experienţă în spitalele din Franţa, despre care şi povesteşte în cartea sa. Naraţiunea e cu temă la zi, în sensul că se referă la tipicul nostru de-a interacţiona cu lumea şi la felul cum se raportează lumea la noi. Dacă personajul Claudiei Partole din Totentanz pleacă în Italia la muncă, personajul lui Pavel Borş are intenţii ceva mai elevate. El se duce în Franţa pentru a-şi îmbogăţi experienţa de medic chirurg în spitalele de acolo. Peripeţiile lui încep chiar din prima seară la Paris, când observă că francezii de la spital au uzul politeţii …şi nimic mai mult. Nimeni nu se angajează să-l primească acasă pe drumeţul obosit. O noapte la hotel costă prea mult şi personajul nostru înţelege că urmează să doarmă cam pe unde dorm şi boschetarii. După prima noapte petrecută pe aiurea, urmează alte greutăţi. Trebuie să socializeze cu medicii, să le câştige încrederea, să intre în atmosfera spitalului. Bine că măcar franceza o cunoşte şi norocul lui că o doctoriţă româncă îl îndrumă să meargă la domnul Velţianu, un român stabilit în Franţa, rezolvându-i astfel problema cazării. Lecţiile dure de viaţă însă nu se opresc aici. Dificultăţile se ivesc la tot pasul. Aici, înțelege el, nimeni nu-şi pune problema ta, nu interesează pe nimeni viaţa ta privată, dilemele  tale existenţiale. Pentru a supravieţui preţurilor pariziene, basarabeanul suportă epizoade lungi de foame şi e nevoit să frecventeze seara pieţele, în căutarea cozilor de peşte rămase de la negustori. În asemenea condiţii, visul lui parizian riscă să naufragieze. Dacă nu ar fi fost ambiţia de a reuşi cu orice preţ. Omul îşi dă toată sârguinţa să se integreze. Este atent la gesturile, reacţiile, abordările francezilor. Îi compară cu moldovenii, remarcând decalajele la nivel de mentalitate, educaţie şi cultură. Chiar din primele zile observă că francezii şi-au cultivat în timp tradiţia respectului şi a grijei de sine, care poate părea exagerată unui cetăţean venit dintr-un mediu sovietic: „Am descoperit o boală cu totul necunoscută pe meleagurile noastre. Pacienţii de lângă mine aveau degetele rănite de scoicile de mare, pe care le deschideau pentru o cină. M-am uitat la degetele lor care aveau mai mult tifon decât pe pieptul sfârtecat al bunicului meu în ’41.

– E grav? m-a întrebat pacientul din stânga, obosit după orele lungi de aşteptare la «urgenţă». Am privit zgârieturile pe partea interioară a mâinii. Se vedea bine la lumina clară din sala de aşteptare că erau uşoare.

– Du-te, omule, acasă, i-am recomandat eu, şi unge-ţi degetele cu tinctură de iod. Rănitul m-a privit cu neîncredere:

– Dar vaccinul tetanos? Ai auzit de aşa ceva? Şi mai spui că eşti doctor. De vaccinul tetanos am auzit eu, dar în viaţă am avut atâtea zgârâituri că, de-mi făceam de fiecare dată vaccin, eram ciuruit de înţepăturile acului ca un şvaiţer. Bolnavul însă nu s-a lăsat înduplecat de argumentele mele şi eu am oprit exerciţiul neautorizat al medicinii”.

Pe tot parcursul romanului suntem martorii unei autorevizii de profil identitar, personajul dând dovada unui simţ acut şi fin al observaţiei şi al asocierilor multiple. El îşi deapănă trecutul basarabean printr-o optică a comparaţiilor cu prezentul parizian, operând analize, ipoteze, deducţii…  Interlocutorul lui, domnul Velţianu, fost deţinut în puşcăriile comuniste 23 de ani şi dornic de suflare românească în străinătăţurile Franţei, animă dialogul pe teme politice. Discuţiile ricoşează de cele mai multe ori în amintirile din copilărie ale basarabeanului, care preferă nota elegiacă celei vindivative şi mişcările pe orizontală celor pe verticala temporală. Interesul lui nu e de natură politică. Vestea (aflată de la un doctor francez) că nu mai este cetăţean al URSS, nu-l bulversează prea mult. Ce se va întâmpla de acum încolo cu compatrioţii lui, ieşiţi de sub „tutela” patriei sovietice nu pare atât de important, întrucât atenţia lui e dominată de celălalt: „Mulţumit de rezultatul operaţiei, profesorul şi-a amintit din nou de persoana mea:

– Şi cum o să trăiţi fără URSS? Ţiţei, gaze aveţi?

– Nu avem, domnule profesor.

– Dar metale preţioase? Roşcovanul a găsit o întrebare să toarne gaz peste flacără.

– Nici metale preţioase.

În lipsă de ţiţei şi gaze, colegii mei francezi au pierdut interesul pentru mine. Nici eu nu am insistat să lungesc convorbirea, deşi eram foarte curios să aflu cum se descurcă Franţa care nu are nici ţiţei, nici gaze, şi nici metale mai mult sau mai puţin preţioase”. Personajul lui Pavel Borş vrea să afle mai multe despre mentalitatea francezului, pe care o compară cu cea a basarabeanului sau a rusului. E interesat în special de structura de gândire a poporului care l-a fascinat încă din copilărie. Observaţiile sale privind galanteria, umorul, disciplina şi alte tabieturi franţuzeşti sunt însoţite de explicaţii şi trimiteri la propriile experienţie, filtrul subiectiv accentuându-le autenticitatea. Confesiunea este credibilă şi transmite învăţăminte viabile: pentru a răzbi, pentru a convinge, trebuie să munceşti, să ai răbdare, să-ţi cultivi zi de zi talentul şi îndemânarea, întrucât celălalt nu te acceptă decât dacă eşti competitiv, dacă poţi oferi lumii mai mult decât un argument etnic sau de gen.

Traseul biografic al basarabeanului este cuminte, ordonat şi previzibil. Întreg parcursul lui parizian e lipsit de orice ieşiri imorale şi devieri hormonale, fiind încadrat într-un cod etic ireproşabil. Credo-ul etic a marcat şi textura romanului, blocând nebunia sau cel puţin îndrăznelile fabulistice. O carte cu fabulă sprinţară, scrisă alert, captivant, dar fără surprize de subiect şi de procedee naratologice. Căile fabulării sunt clare, fără ambuteiaje, dar şi fără capcane de „vânătoare cititor-nică”, fără stimulatoarele  intersecţii de ambiguizare sau cărări imprevizibile. Cuminţenia romanului pare determinată (dacă nu ieşim din cadrul strict al volumului) de filonul iubirii, întrezărindu-se din zorii copilăriei personajului. Raisa, profesoara de franceză „oacheşă şi zâmbitoare”, care i-a injectat o doză „fatală” de dragoste pentru Franţa, însoţindu-l imaginar în tot periplul său, pare declanşatorul afectiv, cu sentinţă de teză morală neclintită: „era frumoasă, numai că ea era profesoară, iar de o profesoară trebuie să asculţi şi să înveţi tema dată pentru acasă”.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *