Dacă peste o sută de ani îşi va aminti cineva…

Dacă peste o sută de ani îşi va aminti cineva…

 Interviu cu Alexandru Burlacu

Raileanu-Burlacu

Vitalie Răileanu: Dle Alexandru Burlacu, să vorbim mai întâi despre debutul D-stră, despre volumul „Critica în labirint”. Am auzit afirmaţia că astăzi aţi revizui unele texte. Din ce considerente le-aţi scrie acum altfel sau, mai ştiu eu, chiar le-aţi revizui?

Alexandru Burlacu: Dragă Vitalie, mi-ai atins o rană care mă doare. Am debutat editorial târziu. În 1986 susţinusem teza de doctorat şi, în inerţia cutumelor academice, urma să editez monografia „Simbol şi simbolizare în poezia contemporană”. Am rezistat presiunilor şi nu m-am lăsat provocat, dar nici nu mă ţinea cureaua.

V.R.: Adică?

A.B.: Credeam că la o vârstă de 32-33 de ani, câţi aveam pe atunci, debutează numai rataţii. Eram conştient că se edita prea multă maculatură şi în afara academiei adia vântul schimbărilor, mă tem să spun „perestroikă”, un cuvânt atunci atât de frecvent rostit ca şi astăzi „integrare europeană”. Prietenii mei de la academie îşi aduc aminte, cu umor, cum, în bătaie de joc, ceream medalie pentru că, imaginează-ţi, nu am publicat cartea. Vezi, statul economisise ceva bani cu needitarea manuscrisului meu. Cum crezi?

V:R.: Înţeleg că…

A.B.: Ai dreptate, în lume încă nu s-a găsit o editură să poată scoate o carte fără a-i prezenta manuscrisul. Dar nu am stat mult pe gânduri în 1990, când între primele cărţi cu grafie latină editate la noi a fost şi antologia „Scriitori de la Viaţa Basarabiei” (cu un tiraj de circa 20 de mii de exemplare, nici astăzi nu-mi vine a crede) care a dispărut de pe rafturile librăriilor” în mai puţin de o lună, o carte cu unele păcate, dar cu multe ecouri favorabile aici şi în Ţară. Achitasem o poliţă sentimentală pentru manuscrisul neprezentat. De fapt, din „Critica în labirint” au pornit cam toate celelalte cărţi ale mele şi toate în tiraje minuscule.

V:R.: Spuneţi-mi, vă rog, cum faceţi D-stră diferenţa de termeni între istoria literaturii şi istoria literară?

A:B.: Bine că nu-mi ceri o definiţie. Istoriile literaturii sunt cele notorii semnate de un George Călinescu, Eugen Lovinescu, pe când istoriile literare sunt cele la modă „de azi pe mâine” sau „pe înţelesul tuturor”, adică „istoriile literare ca divertisment”. Astăzi istoriile literaturii, cel puţin în Occident, şi-au pierdut prestigiul de altădată. La modul serios. Eu mai cred că un critic autentic, cu respiraţia pentru distanţe lungi, îşi sintetizează activitatea într-un anumit gen de istorie a literaturii.

V.R.: Vă consideraţi critic sau istoric literar?

A.B.: Un cititor care învaţă a citi literatura! Pe urmele lui Eugen Lovinescu am încercat să aplic teoria sincronistă asupra fenomenului literar basarabean din secolul XX.

V.R.: Cartea „Literatura română din Basarabia. Anii 20-30” are vreun substrat polemic? Polemizaţi indirect cu cineva?

A.B.: Cam cu întârziere. Apăruse înainte istoria lui Mihai Cimpoi. Cartea se vruse o replică la o pretinsă concepţie de valorificare a patrimoniului literar. Se ştie că sub „cnutul rusesc” Basarabia nu a dat o mare literatură. Pe timpul stăpânirii străine aici nu a avut loc o mişcare literară cât de cât inteligibilă. Prima gazetă sau revistă în limba română apare abia la începutul sec. XX. Scriitorii basarabeni, aproape cu toţii, s-au afirmat şi editat la Iaşi sau Bucureşti. Nu întâmplător A. Donici, C. Stamati, A. Russo, B.P. Hasdeu, D. Moruzi, V. Crăsescu, C. Stere, Gh. V. Madan au trecut Prutul, părăsind Basarabia cu Sahara-i literară. Până la 1990 scriitorii basarabeni refugiaţi în Ţară au fost puşi la index, iar cei rămaşi aici, cu excepţia aşa-zişilor ilegalişti, fuseseră deportaţi în Siberia, la urşii albi. S-a inventat o literatură moldovenească şi timp de jumătate de secol Prutul devine principiul suprem în „estimările estetice”, producându-se o inflaţie de valori literare.

V.R.: Ţin mult la afirmaţia D-stră: „Eu concep critica literară ca un sistem de lectură…”. Confirmaţi, vă rog!

A.B.: Probabil că într-un context pe care nu mi-l amintesc, dar legat de poetica prozei. Cu rare excepţii, critica noastră este fundamental impresionistă. Chiar şi atunci când apelează la metode de modă nouă, e foarte eclectică, uneori „chiriţească”, pronunţat provincială. Se ştie că o literatură fără cititor nu există sau că o literatură cretină are şi cititori cretini. Fiecare literatură cu cititorii ei. Când zicem un sistem de lectură, bineînţeles, nu supraestimăm importanţa cititorului. Cititorul, în receptarea romanului, trebuie să se afle în permanent dialog imaginar cu autorul, naratorul, personajul, în „dezghiocarea” semnificaţiilor. Eroarea cea mai frecventă e că literatura e privită din perspectiva monologică, analiza unui text se face preferenţial fie din perspectiva protagonistului, fie din cea a autorului sau a naratorului, denaturându-se relaţia „autor-narator-personaj-cititor”, deci şi semnificaţia intimă a textului. Nu intrăm în speculaţii teoretice.

V.R.: Am observat că nu prea scrieţi despre postmodernişti, să înţeleg că îi neglijaţi?

A.B.: Nu e chiar aşa. Postmoderniştii îşi au criticii lor. Uneori am impresia că foarte mulţi dintre ei, ca să mă exprim eufemistic, pur şi simplu, nu scriu pentru mine. Eu, cu lecturile mele, am rămas la vârsta modernistă a literaturii, la Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, Rebreanu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu etc., dar urmăresc cu atenţie şi admiraţie pe criticii postmodernişti, care de multe ori trag cu tunul în vrăbii.

I-am lecturat pe Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Paul Goma din perspectiva poeticii postmoderniste. Lucrez acum la cartea „Poeţii şi trandafirul” despre şaptezeciştii noştri, aşa că nu poţi face abstracţie de poezia semnată de Valeria Grosu (din ultima ei carte), Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu sau Andrei Ţurcanu, despre care am şi publicat eseul „Un Ulysse postmodern pe insula lui Circe”.

V.R.: Şi pe final, D-stră, dacă am tot vorbit de critică şi istorie literară, cum Vă evaluaţi cărţile pe care le-aţi semnat? Ce rămâne din scrisul D-stră?

A.B.: Peste zece-douăzeci de ani, nimic! Cine îşi mai aduce aminte astăzi de Lehtţâr, Vainberg, Soloviova, Varticeanu, Săpunaru, R. Portnoi, I. Racul, V. Senic, A. Hropotinschi, S. Cibotaru etc. Vezi ce ţinere de minte am? S-a dus critica lor odată cu literatura / maculatura despre care au scris. Din scrisul meu, poate nişte mostre de cum nu trebuie citită literatura.

V.R.: Dar monografia „Vladimir Beşleagă. Po(i)etica romanului” cu referire la care maestru se exprimase: „Burlacu mi-a pus capacu”?

A.B.: Dacă peste o sută de ani îşi va aminti cineva de romanul lui Beşleagă, Vasilache, Busuioc sau Druţă, doar printr-o mare-mare minune ar putea să se intereseze vreun amărât de cercetător literar cum au fost receptate, de exemplu, „Zbor frânt”, „Povestea cu cocoşul roşu” sau „Hronicul Găinarilor”. Unicul meu merit, hai să-i spunem aşa, de mare importanţă (pentru mine!), e că nu am avut frică să semnez scrisoarea celor 66 de intelectuali, marea majoritate dintre care erau cercetători ştiinţifici inferiori şi laboranţi superiori. Eram în ordinea semnării al patrulea după B.Istru, D.Matcovschi, A.Gavrilov şi de aceea sunt întotdeauna citat cu ş.a. Aici nu sunt deloc original, dar acesta este meritul meu, am fost şi mă văd, cum ar zice, profesorul meu Ion Ciocanu, un salahor alături de alţii.

V.R.: Să trăim şi să vedem!

A intervievat: Vitalie Răileanu

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *