Daniela Sontica: «Privilèges de femme de lune» (Editions Vinea, 2015). La vérité palpitante des tréfonds de l’âme / Daniela Sontica: «Privilegii de femeie de lună » (Editura Vinea)

Daniela Sontica: «Privilèges de femme de lune» (Editions Vinea, 2015). La vérité palpitante des tréfonds de l’âme / Daniela Sontica: «Privilegii de femeie de lună » (Editura Vinea)

autor: Angela Nache Mamier

Le recueil de poésies (une courte anthologie) écrit par Daniela Sontica, intitulé «Privilèges de femme de lune» (paru en mars 2015 aux Editions Vinea, traduit très bien du roumain par Claudiu Soare) a été lance au Salon du Livre de Paris -2015. La jeune poétesse est lauréate de plusieurs prix de poésie, dont le Prix «Ion Vinea» (1995).

Qui est cette femme lune de ce titre avec une telle connotation romantique? La lune est associée à l’éternel féminin. Pour  le poète Louis Aragon, «de la Femme vient la lumière», le lien entre le mystère féminin et la face cachée de la Lune est «éternellement» établi. De la «lune» exhale un parfum d’inconnu, elle retient l’attention, l’admiration, pousse à la contemplation, un retour sur soi.

En parcourant son livre, on constate une constante recherche de la vérité, une réflexion menée tambour battant sur le beau et le bien, sur le sens de la vie, un certain «amour de la sagesse», car ses poèmes sont les dérivés d’une riche culture. Daniela Sontica est une poétesse sobre, tout en gravité, en pratiquant l’exercice systématique de la pensée et de la réflexion. Un style voulu et conçu parfois lapidaire, économe, minimaliste, exprimé par des phrases brèves, laconiques et parfois contradictoires, ironiques :

cet amour me transporte au-delà du Sahara

sur le dos d’un crocodile doux et secret

Il m’emmène au pays

rêvé par la jeune fille aux dentelles et casquée

 

or dans un autre poème :

 

Mimi ne voulait autre chose que

faire admirablement son devoir

bientôt la retraite

alors elle comprenait que la vie est une guipure

motif court

long  vide

raison aveugle.

 

La poétesse se penche sur tout ce qui a une valeur morale. L’art est la longue voie du salut spirituel, une évocation de la réalité filtrée par l’imagination plutôt proche de la terre qui lui insuffle ses propos. On peut parler d’une contemplative amoureuse. Une aspiration comme chez Pétrarque de transformer la douleur dans un chant harmonieux, humaniste, car la poétesse fuit les dissonances. Les poèmes laissent paraître l’extrême délicatesse de ses états d’âme. C’est une auteure qui transmet son plaisir intimiste, avec lequel elle se  renferme dans des vers inspirés, mélancoliques, mais qui laissent transparaître une certaine fraicheur et appétit de vie juvénile .

Un mélange de facilité et de force qui en fait le témoin sensible et nullement indifférent de ces temps confus où l’angoisse et la terreur de l’histoire et du destin se font sentir partout.

Le livre contient quelques thèmes répétitifs comme l’amour, le sentiment de la nature, des émotions féminines sous un voile d’une extrême sensualité. Daniela a la politesse du cœur, le raffinement de l’âme, une ironie subtile et une grave légèreté.

A la lumière de la foi l’âme angoissée se résigne peu à peu à la douleur en méditant sur la fin intuitive et fugace du monde. La paix sereine de la foi chrétienne laisse paraître des accents d’une simplicité émouvante, presque résignée.

Sa culture se mêle, toujours sur un ton grave, avec ses regrets, ses espoirs, avec sa ferveur en la Vierge et son amour de la condition humaine.

 

j’écris pour une histoire

future

certaine

on appuie sur la gâchette

à cet instant précis

de la côte d’Adam

s’échappe une hémorragie de peuples

barbares.

 

Le verbe en état pur devient confident au besoin de ses états d’âme.

Son approche religieuse est partie intégrante de la recherche humaine, c’est une façon lumineuse de vivre son destin, respectant l’essence de la nature humaine. Certains poèmes sont insolites, mais jamais dérangeants. L’homme comme objet de passion imprévisible, insaisissable est au centre d’une vision néoromantique, parfaitement maîtrisée.

Un style baroque en somme qui conduit à une poésie de l’émotion construite de contrastes subtiles, d’une sobriété miraculeuse le plus souvent. Nous nous trouvons devant une grande observatrice des hommes, de la nature qu’elle cherche émerveillée et où elle trouve les nuances riches du monde tel qu’il est de nos jours et surtout une compassion sincère, une méditation riche sur les hauts et les bas de l’existence. L’auteure fait appel à l’intellect mais aussi aux émotions du lecteur, s’adressant à son intuition, son mysticisme aussi, (selon le cas) avec le même intérêt pour les grandes moments où pour la «dissociation de la sensibilité», qui touche la ligne de partage du classicisme de la modernité sans l’affranchir que rarement. Sa sensibilité ne fait une distinction or une ligne de partage radicale entre classique et modernité, car elle ne supporte pas pour l’instant de poser des barrières entre les différents âges de la poésie.

 

lorsqu’ils s’abreuvent des eaux troubles du Styx

mes entrailles prennent des allures amères

mes paupières se retirent de la lune

et ne tombent plus sur l’œil rougi

et quand leur démarche claudicante s’évanouit

les mâts du monde ploient

et fluent sous la glace

et les marins pensent apprivoiser des requins

sans savoir que les poissons ne sont qu’une illusion

que les poètes se suppriment

dans l’au-delà du rayon de livres

Il n’y a qu’un lambeau d’âme

Pour  se faire pardonner.

Elle a le culte des souvenirs aux cadences bibliques, une mélancolie lumineuse, un apaisement dû à l’inspiration. Rimbaud écrit dans sa Lettre du voyant: «La poésie n’est pas un état de vision, c’est un état de voyance

Ainsi, pour le poète anglais Percy Bysshe Shelley, «les poètes sont les miroirs des ombres gigantesques que l’avenir jette sur le présent; les trompettes qui sonnent la bataille et ne sentent pas ce qu’elles aspirent; l’influence qui n’est pas émue mais qui émeut. Les poètes sont les législateurs non reconnus du monde.»

Par la poésie le poète ne se sent pas brisé , les illuminations mystiques apaisent une âme désenchantée, avec une pudeur douloureuse mais jamais doloriste.

René Char, ce poète et philosophe, écrit dans La Parole en archipel: «La poésie est à la fois parole et provocation silencieuse, désespérée de notre être-exigeant pour la venue d’une réalité qui sera sans concurrente. Imputrescible celle-là. Impérissable, non; car elle court les dangers de tous. Mais la seule qui visiblement triomphe de la mort matérielle. Telle est la Beauté, la Beauté hauturière, apparue dès les premiers temps de notre cœur, tantôt dérisoirement conscient, tantôt lumineusement averti».

En exil

depuis qu’il vit seul

sur l’île vide mais tant aimée par les bêtes

Il a appris à faire du pain

et pour les mauvais moments

une sorte de vin des raisins de la plage

sa chance repose sur ses souvenirs forts

il  les a obligés à s’ériger en mur

il ne se décourage pas lorsque de l’autre côté

des cris rauques le menacent

il passe ses jours à éclisser les os fracturés des oiseaux

et quand il pêche dans la lagune

il semble à lui seul l’homme des apophtegmes du désert

l’homme oublie à jamais

Louis Aragon disait, en parlant justement de la femme-lune (sic) que nous rencontrons (bel et inspiré hasard!) dans le titre du recueil: «Le poème prépare un ordre amoureux. Je prévois un homme-soleil et une femme-lune, lui libre de son pouvoir, elle libre de son esclavage, et des amours implacables rayant l’espace noir.»[…]

 

dans les vitrines les mariées

tournent heureuses autour du soleil

sans savoir que leurs enfants à venir

en cortège

prient pour le blanc perdu

de ces mères promises

au vitrail.

je le suis endormie plusieurs fois sous ses fenêtres

mais sans jamais comprendre

pourquoi je n‘ai pas réussi à le rêver

et je me réveille 

La poésie de l’ineffable, spirituelle, la recherche de l’absolu est tombée en désuétude, la poésie spirituelle semble aujourd’hui marginalisée, Daniela Sontica s’inscrit parmi ces chercheurs discrets mais fervents. Elle souffre du Vide absolu qui l’entoure, sa poésie s’habille de religiosité, par cette quête d’absolu. «Plus que tout autre art, la poésie est le creuset de la recherche d’absolu», résume un auteur comme Jean-Pierre Jossua.

Daniela Sontica fait partie des poètes qui sont dans un processus de quête intérieure, assez peu tentée par une écriture totalement minimaliste, sèche, «désertique». Sa poésie spirituelle est le fruit d’une «contemplation-prière» du monde, une «Adoration» dans une société qui rejette la poésie, car beaucoup pensent que la poésie «sert à rien»… Le monde a perdu ce désir d’élévation, se trouve en crise. Daniela Sontica défend «son territoire lyrique, croit pour nous tous, dans la dimension de l’absolu.

***

Culegerea de poezii (o scurtă antologie în limba franceză) a Danielei Şontică, intitulată „Privilèges de femme de lune” („Privilegii de femeie de lună”), apărută în martie 2015 la Editura Vinea), tradusă foarte bine în franceză de către Claudiu Soare, a fost prezentată la Salon du livre de la Paris -2015. În timp, poeta a primit mai multe premii de poezie, printre care Premiul „Ion Vinea” (1995).

Cine este această femeie-lună din titlul cu această conotaţie romantică? Luna este asociată eternului feminin. Pentru poetul Louis Aragon , «de la Femme vient la lumière», legătura dintre misterul feminin şi faţa ascunsă a Lunii este stabilită ca „eternă”. Din „lună” se degajează un parfum al necunoscutului, reţine atenţia, admiraţia, îndeamnă la contemplare, la o întoarcere în sine.

Parcurgând cartea, se constată o căutare constantă a adevărului, o reflecţie dusă cu convingere despre bine şi frumos; despre sensul vieţii, un anumit „amor pentru înţelepciune”, căci poemele sale sunt derivate dintr-o cultură bogată. Daniela Şontică este o poetă sobră, gravă, practicând exerciţiul sistematic al gândirii şi al reflecţiei. Un stil voit şi conceput uneori lapidar, econom, minimalist, exprimat prin fraze scurte, laconice şi uneori contradictorii, ironice:

 Poveste de pe strada mea

Această iubire mă trece dincolo de Sahara

pe spatele unui crocodil secret şi blând,

mă duce în ţara

visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,

întinde poduri, sârme şi autostrăzi,

îmi povesteşte cum

peste oceane vom călători

ca peste bălţile plânsului,

vom învinge Nilul,

vom lupta cu stihiile,

vom salva bibliotecile de la incediu.

Din fire de nisip vom face doi tigri

care vor hăitui amintirea,

îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului –

acolo ereticii ne-au zărit într-o vară.

De pe strada mea îngustă

această iubire se vede foarte mare.

 

Ori în alt poem:

 

Mimi

era o lifitieră cumsecade,

mărturie sigură a unei lumi apuse.

 

Ştia să croşeteze vise

şi cât era ziua de lungă

sub degetele ei pricepute,

netrecute de clasa a opta,

destinele se supuneau,

iar ea le împletea cum nimerea,

cum le auzea

de la oamenii care urcau şi coborau.

 

Mimi nu dorea decât

să-şi facă datoria fără cusur,

mai avea puţin până la pensie

şi înţelegea că viaţa e un mileu fără sfârşit:

picioruş scurt,

picioruş lung,

picioruş orb.

Poetesa se apleacă spre tot ce are o valoare morală. Arta este lunga cale a salvării spirituale, o evocare a realităţii filtrată de o imaginaţie mai degrabă apropiata de Terra care îi insuflă versurile sale. Se poate vorbi de o contemplativă îndrăgostită. O aspiraţie ca la Petrarca de a transforma durerea într-un cântec armonios, umanist, căci poeta fuge de disonanţe. Poemele lasă să apară o extremă delicateţe a stărilor sale sufleteşti. Este o autoare care transmite plăcerea sa intimistă, în care se cuibăreşte în versuri inspirate, melancolice, dar care lasă să transpară o anumită prospeţime şi apetit de viaţă juvenile. Un amestec de facilitate şi forţă care fac din ea martorul sensibil şi  deloc indiferent al acestor timpuri confuze unde angoasa şi teroarea istoriei şi destinului se fac resimţite peste tot.

Cartea conţine câteva teme repetitive ca dragostea, sentimentul naturii, emoţii feminine sub un voal de senzualitate extremă. Daniela are politeţea inimii, rafinamentul sufletesc nicio ironie subtilă şi o graţie gravă.

În lumina credinţei unui suflet angoasat, acesta se resemnează cu durerea şi meditează la sfârşitul intuit şi fugace al lumii. Pacea senină a credinţei creştine lasă să transpară accente de o simplitate emoţionantă, aproape resemnate. Cultura sa se amestecă mereu, în tonalitate gravă, cu regretele şi speranţele sale, cu fervoarea pentru Maria şi cu dragostea sa pentru condiţia umană.

 

Scriu pentru întâmplarea

ce va veni nesigură.

Se apasă pe trăgaci.

Chiar acum,

din coasta lui Adam

are loc o hemoragie de popoare barbare

 

 

Verbul în stare pură devine confidentul stărilor sale sufleteşti. Sensibilitatea sa religioasă face parte integrantă a căutărilor umane, este un mod luminos de a-şi trăi propriul destin, respectând esenţa naturii umane.

Anumite poeme sunt insolite, dar niciodată deranjante. Omul ca pasiune imprevizibilă, insesizabilă, este în centrul unei viziuni neoromantice, stapânite la perfecţie. De fapt, un stil baroc care duce la o poezie a emoţiei construite din contraste subtile, adesea de o sobrietate miraculoasă. Ne aflam în faţa unei mari observatoare a oamenilor, a naturii pe care o caută cu încântare şi unde găseşte nuanţele bogate ale lumii aşa cum este astăzi, o meditaţie bogată despre suişurile şi coborâşurile existenţei.

Autoarea face apel la intelect, dar mai ales la sensibilitatea lectorului, adresându-se intuiţiei sale, misticismului său şi, de asemenea, (după caz) cu acelaşi interes pentru marile momente ori pentru „disocierea sensibilităţii”, care atinge frontiera ce desparte clasicismul de modernitate fără a o depăşi decât destul de rar.

Sensibiltatea sa nu face o distincţie ori o linie despărţitoare radicală  între clasic şi modern, căci nu suportă deocamdată să pună bariere între diferitele vârste ale poeziei.

 

Când se sinucid poeţii

Nu mai vreau să aud că se sinucid poeţii.

Când beau ei din apa tulbure a Styxului

măruntaiele mi se amărăsc,

pleoapele mi se retrag în lună

şi nu se mai arată peste ochiul înroşit.

Când dispare mersul lor şchiopătat

catargele lumii se îndoaie

şi curg pe sub gheţuri.

Marinarii cred că îmblânzesc rechini,

neştiind că peştii sunt o iluzie, când se sinucid poeţii –

şi când dincolo de raftul de cărţi

rămâne o fâşie de suflet să-şi ceară 

iertare.

 

Are cultul amintirilor cu cadenţe biblice, o melancolie luminoasă, o seninătate datorată inspiraţiei. Rimbaud scrie în «Lettre du voyant»: «La poésie n’est pas un état de vision, c’est un état de voyance».

Astfel, pentru poetul englez Shelley, poeţii sunt „oglinzile umbrelor gigantice pe care viitorul le aruncă pe prezent; trompetele care anunţă bătălia şi nu simt ce aspiră; influenţa care nu este emoţionată, dar emoţionează. Poeţii sunt legislatorii nerecunoscuţi ai lumii”.

Prin poezie poetul nu se simte strivit, iluminările mistice uşurează un suflet descurajat, cu o pudoare dureroasă dar niciodată doloristă. René Char, acest poet şi filozof, scrie în „La Parole en archipel”: „Poezia este în acelaşi timp cuvânt şi provocare silenţioasă, disperată, a fiinţei noastre exigente pentru întâmpinarea unei realităţi care va fi fără concurenţă. Nu va putrezi, nu va pieri, căci ea trece prin primejdiile tuturor. Dar singura care în mod vizibil triumfă asupra morţii materiale. Asta este Frumuseţea, Frumuseţea elevată, apărută din primele clipe ale inimii noastre, când în mod derizoriu conştientă, când în mod luminos avertizată.”

În exil

De când trăieşte singur

pe insula jumătate pustie, jumătate cu animale fioroase,

a învăţat să facă pâine,

iar pentru momentele mai proaste

un fel de vin din strugurii de lângă plajă.

Norocul îi stă în amintirile tari.

A ridicat din ele un zid

şi nu se descurajează când de dincolo

se aud răgete.

Îşi petrece zilele

punând în atele oasele fracturate ale păsărilor,

iar când pescuieşte cu mâinile goale în lagună

pare el singur un pateric întreg,  

uitat de stareţul care l-a trimis acolo.

Încă puţin şi va merge pe apă.

 

Louis Aragon spunea, vorbind chiar de femeia-lună, întâlnită în titlul acestui volum (frumos şi inspirat hazard!): „Poemul prepară o ordine amoroasă; Prevăd un bărbat-soare şi o femeie-lună, el liber şi  puternic, ea liberă de a fi sclavă şi amoruri implacabile lăsând dâre în spaţiul negru”.

 

Pentru născuţi şi nenăscuţi

Mi-am uitat miresele în vitrine

însă degeaba îmi fac griji,

ele se învârt mereu fericite după soare.

N-au aflat că pruncii lor nenăscuţi

depăşesc cortegiul

şi intră în biserică

să se roage pentru albul pierdut al mamelor.

Suntem campioni.

Nu mi-o luaţi în nume de rău:

mie n-o să-mi vedeţi umerii goi

în această promisiune.

 

Poezia inefabilă, spirituală, căutarea absolutului căzută în uitare, pare cazută în vid, dar Daniela Şontică se inscrie printre căutătorii ei discreţi şi fervenţi. Suferă de Vidul absolut care o înconjură, poezia sa se invăluie în religiozitate, prin această căutare a absolutului. „Mai mult ca orice artă, poezia este creuzetul căutarii absolutului”, rezuma un poet ca Jean-Pierre Jossua.

Daniel Şontică face parte dintre poeţii care sunt într-un proces de căutare interioară, destul de puţin tentaţi de o scriitură minimalista, seacă, deşertică, în totalitate. Poezia sa spirituală este fructul unei „contemplaţii-rugăciune” a lumii, o «Adoraţie» într-o societate care respinge poezia, căci mulţi gândesc că poezia „nu serveşte la nimic”. Lumea a pierdut această dorinţă de elevaţie, se află în criză. Daniela Şontică apără „teritoriul său liric”, crede pentru noi toţi în dimensiunea absolutului.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *