Dumitru Crudu: pușcăria subacvatică a existenței

Dumitru Crudu: pușcăria subacvatică a existenței

Crudu1Despre Eșarfe în cer de Dumitru Crudu scriam într-o cronică că este poate cel mai tulburător poem despre moarte scris în ultimii ani în Basarabia. De la un timp, poetul abordează cu gravitate marile teme ale existenței, asumându-și curajul, cu toate riscurile gestului.  Despre riscurile de-a lăsa ficțiunea să se plieze pe realitate, s-a vorbit destul în critica literară. Un text recent al lui Bogdan Crețu aduce judicios în discuție miza uriașă a curajului scriitorului de-a aborda temele mari, și anume – autenticitatea: „Literatura înseamnă în primul rând experiment permanent cu tine însuți. De aceea, literatura nu e, nu are cum să fie „un mod agreabil de a fugi de realitate”; dimpotrivă: este modul cel mai crunt, cel mai exigent de a lua act de realitate. De a inventa realitatea, de a o institui. Cum? Devenind autentic”[1]. Așadar, capacitatea scriitorului de-a diseca adânc și onest în interiorul temelor ce țin de situații-limită (viața, moartea, iubirea etc.) e un mod de-a lua act de zonele complexe ale realității, dar și de-a reinventa realitatea, instituindu-i coerență și sens. Nu o invenție de natură SF, ci o revelație din chiar interiorul problemei, care e o problemă de cunoaștere în marele labirint al sufletului uman. Metafora revelatorie a lui Blaga asta și este, o sporire a viziunii în plan ontologic. O realitate care scapă rigorilor conceptuale își descoperă nuanțele doar în irizările indecibile ale literaturii și doar de către scriitorul care-o poate construi printr-un alt nivel de înțelegere al ei, cu alte cuvinte, care poate institui „o poetică a realității”, scrie Bogdan Crețu.

imgresO autenticitate de natură ontologică regăsim și în ultimele plachete de versuri ale lui Dumitru Crudu, La revedere, tată (Tracus arte, 2015) și Strigătele de sub apă (Vinea, 2015). Sunt poezii-jurnale, în care contează nu forma, ci înregistrarea febrilă a suferinței de moment și a viziunilor pe care aceasta le declanșează încontinuu. Poezia din La revedere, tată invocă trecutul care să plaseze prezentul sub semnul vitalității, un prezent dominat de imaginea în sicriu al tatălui mort. În fața implacabilului, eul liric e în așteptarea unei minuni („aşteptam să reînvie trecutul mut, marea ta slăbiciune. o poveste izbucnind din tăciuni. sub ochii mei./ o lumânare care să se aprindă singură./ sub ochii mei. un pahar să se bea singur”). Ploaia care cade sâcâitor, vântul iute participă, ca și în alte volume ale poetului, drept decor  la spectacolul  morții, a pierderii irecuperabile, psalmodiind deznădejdea, frica, dar în primul rând tristețea („tristeţea e mai puternică/ decât obsesiile şi decât groaza”). Amintirea tatălui e vie și atât de acută, încât nu se mai pot opera distincții între realitate și ficțiune. În oglinzile tulburi ale morții, viața capătă dimensiuni halucinante, i se dezvăluie irizările cosmice; pentru cel care are revelația morții se aud distinct vocile îngerilor, ochii văd cu dioptrii inaccesibile celorlalți („… pe nepusă masă, am văzut curcubeul, l-au văzut toţi, dar ei nu ştiau că uitându-se la acel curcubeu/ de fapt se uitau la mormântul tatălui meu”).  Moartea diminuează sau hiperbolizează contururile realității, creează acel amestec ciudat de fantastic, ireal și cotidian de cea mai banală speță, de matrițe cosmice și realism prozaic, toate căpătând un alt sens în fața morții. Durerea este trăită visceral, cu simțirile dilatate, cu ochii interiori larg deschiși: „am îngenunchiat în faţa trupului său adormit şi am/ simțit că-mi vorbește fără să-mi spună nimic, că-/ mi vorbeşte fără să-şi deschidă gura, cuvintele/ sale învăluindu-mă din toate părţile fără să se/ audă, intrându-mi direct în creier”. Nemaifiind posibilă conexiunea directă dintre două persoane, se deschid alte canale de comunicare: a spiritelor, a energiilor abisale, vii și dincolo de moarte, exprimate în imagini deosebit de sugestive: „..tata dormea între noi, încolăcit/  sub vişinul înflorit,/ deasupra mormântului mamei ca/ un prunc în burtă”.

Peste tot o sinceritate răscolitoare, izvorând din adâncurile conștiinței, cu irizări din subconștient. Fără manierisme, trucuri textualiste, efecte de șoc ale exercițiului poetic. Doar mărturia nudă a doliului, ca o cunoaștere personală, neîmprumutată de la altcineva, de altundeva, o cunoaștere „a mea”, cum o numea Roland Barthes, referindu-se la consecințele posesiunii conștiinței morții în Jurnal de doliu. O rostire a experiențelor prin care trece ființa umană în stările limită ale durerii, având la bază proiecțiile unui imaginar străluminat de suferința pierderii. Simplitatea poemelor nu e căutată, ea izbucnește direct din revelația esențializată pe care o are martorul trist în fața morții celui apropiat. Uneori vocea lunecă în gol, căderile în platitudine fiind imediat remediate prin imagini scăpărătoare ale confruntării eului cu prezentul dezechilibrat de lipsa omului drag.

În Strigătele de sub apă (Vinea, 2015), vieții și morții li se asociază tema iubirii, iradiind din zonele adânci, viscerale ale eului liric. Irizările suprarealiste și inserțiile deliroide nu lipsesc nici aici, dar prim-planul îl formează trăirea nudă și strigătul expresionist ce răzbate din subteranele (acvatice) ale existenței.

Poemul e un monolog (ce tinde spre dialog) al unui eu situat în(tre) oglinzile subacvatice ale prezentului și trecutului. De acolo, încearcă să distingă contururi, forme, linii, care nu sunt altceva decât aburul indistinct al propriilor sale trăiri contorsionate, amalgamate într-un contrapunct al disperării. Interogațiile, exclamațiile izbucnesc impetuos într-o retorică tensionată, cu gesturi teatrale și  problematizări în lanț.

Toposurile memoriei sunt Tbilisi și Brașov, orașele de care e legat trecutul lui Dumitru Crudu. Tot ce vine de acolo e cu încărcătură afectivă, trasând clar linia de demarcație între trecut și prezent.  Maioul cu care personajul a venit din Tbilisi nu mai este, maioul ei galben de care el era îndrăgostit, s-a pierdut. Au dispărut pe undeva mascotele  unui sentiment de iubire, de împlinire și speranță, de aceea vocea eului liric este un ecou tulbure „dintr-o pădure în care s-a lăsat înserarea” sau un strigăt subacvatic al înecatului, într-o ultimă zbatere. Într-un prezent fragil și nesigur, trecutul are putere de recurență nestăvilită: „prietenii mei au plecat și eu port/ hainele lor. și tu/ ai plecat/ și eu îți port fustele tale”. Transferul de identitate avansează până la identificare totală: „stau cu coatele înfipte în masă/ și observ/ că pomeții mei sunt ai tăi/ că buzele mele/ sunt ale tale”. Nu e cazul să vorbim de o pierdere de intensitate erotică în celălalt, pentru o revenire triumfătoare  la sine însuși. Ceva se pierde în acest proces de transfigurare erotică, iubirea nu se împlinește  și de aici strigătul disperat, în gol: „cine de fapt a murit și cine/ a rămas în viață?/ oare cine mi-ar putea spune?”. Aceste confesiuni ale eului liric au nevoie de un răspuns din partea femeii. O confirmare că trecutul a existat cu adevărat. Vocea ei, chemată, rugată să spună „cine dintre ei doi a murit” parcă încearcă să înveselească, să instituie cheful într-un scenariu dramatic. Femeia nu mai e Afrodita născută din spuma mării, apele ei sunt tulburi, provoacă frigul și frica. Vântul care bate, lui din față și ei din spate, e materializarea înstrăinării dureroase.

De aceea excesul se regăsește nu în iubire, ci în rememorarea dureroasă a proiectului nerealizat al iubirii, a ceea ce n-a fost, dar ar fi putut să fie („nostalgia după ceea ce/ n-am trăit niciodată/ e pușcăria noastră.”), implicând  în contrapunct dorința de suicid, râsul în hohote, seismele emoționale:  „și eu ți-am atins sânii/ cu buricele degetelor/ și am urlat/ de frică/ am urlat cu toată vocea/ de pe vârful dealului ăla de deasupra/ brașovului./ am strigat./ te-am strigat./ am strigat ca un om/ care a găsit/ un chiștoc/ pe stradă/ sau care a pierdut/ un dinte/ din gură.”

De-a lungul poemului e invocată turbionar senzația de ruptură, de existență fracturată. Forma cea mai  violentă a izolării de lume, a devitalizării forțate, deosebit de brutale, este avortul. Efectul imaginilor poetice ale avortului (cele mai reușite din întreg poemul) e copleșitor: „de aia, ai/ făcut avort după avort/ pe strada aia pe care nimeni/ nu mergea nici încolo și nici/ încoace./ și eu mă plimbam singur/ fumând/ chiștoacele culese de pe jos/ în timp ce te așteptam să ieși/ chircită din clinică/ îndoită, cu mâinile ținându-te de ziduri/ cărându-te în spate până la mașină/ și din urma ta rămânând/ o dâră subțire de sânge/ tot timpul și tot timpul/ tot mai groasă/ atât de groasă/ că, ar fi putut să-i sperie pe copiii/ noștri/ dacă i-am fi avut și ar fi trecut pe/ acolo/ să se joace./ după fiecare avort ne despărțeam/ și apoi/ iar ne căutam unul pe altul./ și rămâneam împreună până la un nou avort/ când tu țipai de durere/ în casa aia cu obloanele închise/ și strigătele tale mi se împlântau/ în urechi/ ca niște ace ruginite/ cum mi se împlântă și acum/ deși acum nu mai știu unde/ ești”.

Poemul indică un traseu inițiatic prin experiențele iubirii, prin  tensiunile ei excesive: frică și frig, trăire la limită, avort al speranței și al încrederii în prezent „deasupra pământului/ nu mai avem idealuri”. Eul plonjează într-o pușcărie subacvatică, care diluează, șterge conturul identității, dar rămâne strigătul care întreabă, cere cu disperare să i se răspundă. Limpezirea apelor existențiale e șansa de ieșire din capsula coercitivă a trecutului („trecutul e pușcăria noastră”) și comuniunea cu lumea prezentului. O șansă, se pare, fără prea mulți sorți de izbândă: „încotro bate vântul,/ încolo o luăm și noi./  încotro bate vântul?”.

Autenticitatea durerii face poezia lui Dumitru Crudu vie, problematizantă și cu un real impact emoțional. Atent la vibrațiile interioare cele mai profunde, poetul le transmite fără frica sau jena autodezvăluirilor, conștient de ceea ce spunea același Roland Barthes în Jurnal de doliu: „literatura ia naștere din aceste adevăruri”.

[1] Bogdan Crețu, Realitatea estetică. Scriptor, nr. 9-10, 2015, p. 19.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *