Geometria iubirii

Geometria iubirii

Autor: Carmen Lidia Pircă

Sub semnul Universului în mișcare, copleșită de înțelepciunea vârstei, ghidată de calm și „Gândul sapient ”, poezia lui Ilie Stănescu ne conduce glorios alături de eul liric pentru a străbate „Cerul și Pământul ”… „Într-o viață mai profundă ”. Acesta este mesajul transmis direct în poezia Echinox, o invitație la meditație sapiențială, clasică și postmodernă în același timp, sub semnul simbiozei dintre poezie și matematică.

Lectorul virtual va descifra prin apropierea de textele din ultimul volum publicat la Editura Alma Mater (Sibiu 2016), O iubire infinită, Colecția Sala profesorală volumul VI de Ilie Stănescu, destinul unui matematician mângâiat de aripa poeziei în vederea descifrării în sens metaforic a „gândului rebel cu care a străbătut macrouniversul și microuniversul ” cu scopul autodefinirii în această scurtă trecere spre neant care se numește VIAȚĂ.

Valorificând teme și motive ancestrale: lumea ca teatru, timpul, iubirea, cosmosul, existența, versul dobânziște armonie prin amestecul straniu de lexeme regionale cu cele neologice, camuflând un mesaj încifrat: „Din rău și bine înțeleptul/ Face gheșeft de calibru,/ Pune-n funcție contractul,/ și le ține în echilibru” ( Pe cât cuprinde). Echilibrul este firul roșu ce străbate discursurile lirice, fundamentat pe rațiunea suspendată în „jocul contrariilor”. Poezia înțeleasă ca un proces rațional este expresia intelectului „în introspecție cu lumea”, cu sinele, într-un plan abstract al realității în care ludicul și politicul coexistă generând multiple interpretări, prin modificarea ierarhiei dintre om și elementele înconjurătoare prin stilizarea realului și deformarea sensului imediat al existenței.

Principala trăsătură a poeziilor din acest volum ar fi simplitatea reieșită din marile experiențe ale autorului, o integrare ontologică în cotidianul teatral al vremii privit „prin lornietă”. Limbajul poetic este limbajul gândirii, modul simplu de expresie textualizează

exprimarea arhaică perfect îngemănată cu intelectualitatea, generând o violentă mișcare stilistică într-o pluralitate de interpretări.

Iubirea, ca formă fundamentală de transcendere a clipei limitate, este definită „ca un vis profund, discret”, grație căruia, eul empiric se eliberează  „din chingile minții”, uitând de Newton, Lagrange, devenind un alt eu, „Sunt liber cu orizont în intuire, /Văd universul, sunt norocos”, pășind spre un alt spațiu magic, „Cu pași de aripi m-a purtat/ Un transcendent non linear”, o atmosferă de iradiații semantice în care totul este nelimitare, aspirație spre absolut.

Titlu volumului, ca element de recurență, revigorează maniheist nostalgia originilor în „Segmentul deschis AB”, unde „A este iubirea, B este ura./ Când iubesc sunt în Rai,/ când urăsc sunt în celălalt capăt/ pe același segment /numit viață”.

Autobiografic, poetul își descrie periplul existențial într-o viziune liberă „Printre simboluri” decupate din matematică, figuri geometrice care îi revelează lumea, realitatea: „M-am plimbat printre poliedre, /Să observ realitatea,/ Am crezut că-n hexaedru/ Se află toată dreptatea”, „M-a fascinat tetraedru”. În acest discurs liric se observă fascinația amurgului, devenit laitmotiv al volumului, amurgul crepuscular absolut spre care cu toții ne îndreptăm, categoria temporală a cufundării  anulării,  „Va veni și timpul meu,/ Să plec în dodecaedru,/ Unde lângă Dumnezeu/ Mă va calma icosaedru”

  • Poetul este copleșit de apropierea toamnei, de îndepărtarea lucrurilor, când “Pădurea plânge /cu lacrimi de frunze-n culori”, el însuși definindu-se metaforic prin accesarea unei existențe spirituale în limbaj, „Sunt frunză în vânt / De brumă pictată/ Într‑un magic avânt/ Peste balta zburată”.

Recurgând la tiparul unui discurs liric în care poezia și gândirea, știința și misterul se îngemănează, Ilie Stănescu este adeptul unei exigențe ontologice conform căreia fiecare dintre noi trebuie să aleagă drumul drept al vieții, chiar dacă zbuciumul este dramatic, iar „furtuna” ne tulbură adesea. Speranța în „Revenire” este o invitație horațiană la „carpe diem” în corespondență cu veșnicia naturii: „Natura-i pe deasupra mea, / leagă trecut de viitor. / Prezentul ? ipoteză grea, clipa, momentul, provoacă dor.”

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *