„Intimatum”, transfer poetic al unui no man’s land simfonic

„Intimatum”, transfer poetic al unui no man’s land simfonic

Intimatum_3D_final

Suntem pe terenul unei purităţi, al unei devorante iubiri de viaţă – un elan psalmic, după spusele poetei. Radmila Popovici aduce în prim plan imagini cu ajutorul cărora ne impune o „realitate” inedită, combinaţiile fiind infinite pe „tabla de şah” din adâncul inimii (pe care, deseori, le ignorăm): „cu tălpile crăpate de zi crăpate de noapte / am pornit pe ultimul drum lung / către noi am ajuns / la o apă verde / cu peşti argintii // mi-am înmuiat picioarele / în apa verde şi peştii argintii / veneau ca piraniile la sânge / dar în loc să-mi sfârtece tălpile / mi le-au vindecat” („cu tălpile crăpate de zi crăpate de noapte”, p. 18).

Poezia, în genere, este dorinţă acerbă de descoperire a unui ego perfect. Este căutare a absolutului.

Autoarea volumului de faţă, „Intimatum”, recent apărut la Editura Vinea (mai, 2014), resimte nevoia de a ieşi din sine, de a risca, de a merge la capătul extrem al curajului de a fi. Nu (mai) suportă să rămână în sine, cu sine şi pentru sine. Arată o (auto)devorantă sete de perfecţiune.

Neîntâmplător, aşadar, necesitatea de a iubi îi umple existenţa, căci fără a iubi aceasta nu ar mai avea nici un sens: „o simt o simţi / şi tu / cum se scurge / pe sub unghii / cum şerpuiesc / şiroaiele sub scalp / cum tună şi scapără / între omoplaţi / în burtă / cum se îngreuiază / picioarele // şi nu mai ajung / la tine / şi nu mai ajungi / la mine” („din prăpastia liniştii a izbucnit ploaia”, p. 24)

Apele memoriei sunt când dulci, când violente, când susurătoare, când triste, când seci, însă totdeauna sugestive, „vorbitoare”.

O melancolie neo-romantică devine flux continuu. Mistică, demnă, vocea autoarei devine ţipăt al sinelui îngenuncheat: „aşază-te în faţa mea / vom face / dragoste fără / să ne atingem // puiul de lup încă / doarme / mai e timp pentru / dragoste // intră-mi adânc cu / privirea / în ochi simţi / cum te port pe / valuri ca pe o / luntre de abanos plină / cu oasele tale / din toate / morţile // lasă-te legănat / cine ştie când / te va mai legăna / cineva mai lin şi mai / tandru // sufletul tău e / atât de fragil atât de / al meu // mă înfăşor cu el” („prin ploaie cu puiul de lup, p. 59).

Cuvintele se dezvoltă într-un veritabil turn Babel, spaţiu poetic insolit de expansiune unde mineralogia, flora, fauna îşi au un loc predestinat, permiţând analogii între între plin şi vid, materii telurice propice celui mai complet onirism: „prin ploaie cu puiul / de lup care învaţă / să sugă foc din / sânul meu stâng / în flăcări // ploaia nu-l poate / stinge // vin din partea / nevăzută a lumii / să-ţi povestesc despre / iubirea lupilor / orbi care nu-şi / leapădă puii / niciodată // primeşte-ne / numai tu înţelegi / fără cuvinte de unde / vin de ce / acum / cine sunt” (idem).

Cristalele de sare, apa verde, apa vie, peştii argintii, ploaia (potopul), lupii, şerpii, păsările, broasca râioasă, păianjenii constituie tabloul unei atracţii, dar şi al unei fobii evidente. Un „câmp magnetic”, în fond, al unei refugiate într-un „somn cu ochii deschişi”, anxios, traversat de imagini fugitive, de profunzimi (şi iradiante, şi „obscure”), de fantasme dintre cele mai nebune, mai nevrozate: „cu peştii pe care i-am / visat ţii minte / îţi spuneam că-i / prindeam cu mâna / şi-i mâncam de vii / şi că visul acesta / ne va aduce / copii // în timp ce ajungi / îmbrac cele două ii brodate / cu matase / cea de logodnică / şi cea de / mireasă” („vom avea gemeni, vom avea gemeni”, p. 31).

Apele morţii sunt mereu pe aproape – trecere obsesională de la complexul lui Caron (fluviul morţii) la complexul Ofeliei – cea care pluteşte într-un straniu echilibru. Ele sunt menite a hrăni instinctul vital care ţine piept curajos oricăror vicisitudini: „nu mă mai scol / de aici / cu tot cu fiul meu / luaţi-mă / tăiaţi-mă faceţi / săpun lumânări / din mine / să picure / peste lutul mut / rând pe rând pic / cu pic // nani-na pe genunchi / vă adorm / morţii mei / nani-na”(„linia dreaptă frântă a inimii”, p. 70).

Axele realului şi irealului se intersectează în permanenţă într-un spaţiu subiectiv, aproape suprarealist. Autoarea muşcă deseori în carnea cuvintelor şi cultivă cu bună ştiinţă un prozaism somnolent pe alocuri, limitând astfel disperarea interioară, consecinţă nemijlocită a unor teribile experienţe de viaţă. Flashurile în copilărie o ajută să se refugieze din inerentele dificultăţi ale existenţei unui artist autentic.

Poeta nu ezită să recurgă la dicteul automat al gândirii, visul devine atotputernic – un joc superior al reflecţiei. Viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi prezentul sunt contradicţii alienante între degetele unei „prinţese adormite” pentru o sută de ani. Într-un ocean de amărăciune, insule de umor negru, glacial, scot la iveală un „înger exterminator şi moralizator”: „sub zăpada ta mai e loc / doar pentru acest ghem / fosforescent / de nervi / îl depăn mă destram / pe zi ce trece sunt tot mai / rară mai transparentă trec / dintr-o stare în alta cu / strălucire // nu ţi-am spus că / până să vină frigurile / mi-am băgat mâna în foc / pentru tine n-a fost / de ajuns / i-am dat foc // morţii mei au sărit / m-au împroşcat / cu ţărână m-au stins dar / în torace jăratecul / mai tremură” („sub zăpada ta mai e loc”, p. 88).

Poezia pură este un ideal în sine. Autoarea îl caută cu intensitate între diversele frontiere care se încrucişează în acest no man’s land simfonic ce se dovedeşte a fi, pe zone întinse, volumul său. Inteligentă, rafinată, poeta îşi trage resursele multiple de lirism din intimitatea sensibilităţii sale exacerbate, impresionante.

Prizonieră a setei de absolut, Radmila Popovici se află într-o căutare agonică a baghetei magice a fericirii nemărginite: „înmoi în lumina zilei / pânzele negre / până la ultimul / fir // le aşez de jur / împrejur / strălucitoare // repet ca pe o / rugăciune / vine isolda / vine” („vine isolda vine”, p. 149).

Angela Nache Mamier

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *