Ion Druţă: problematici actuale vs strategii de manipulare

Ion Druţă: problematici actuale vs strategii de manipulare

Publicistica basarabeană de la sfîrşitul anilor 1980 şi din perioada imediat următoare a avut parte de o serie de obiecţii devenite aproape un loc comun, excesul de inflamare şi de patetism fiind printre principalele reproşuri care i s-au adus. Însă, dincolo de nivelul simplei dispute, nu a avut loc o dezbatere aplicată pe acest subiect, care să decanteze bine nuanţele, raportându-le inevitabil la contextul social-politic al perioadei respective. Pentru evoluţia genului, acei ani au adus o schimbare radicală de instrumentar retoric, o nouă etapă a publicisticii basarabene. Una de înflorire şi de mare putere de seducţie, devenită o trambulină de lansare în ipostaza de publicişti a câtorva poeţi şi prozatori dintre cei mai de succes. Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Druţă sunt nume emblematice de scriitori deveniţi publicişti în acei ani tumultoşi, de renaştere naţională. Aceşti autori s-au implicat, cu tot instrumentarul artistic de care dispuneau, pentru a informa cetăţenii în legătură cu problemele acute ale zilei, care vizau revenirea la grafia latină, clarificarea aspectului identitar, lichidarea spaţiilor albe ale istoriei create artificial de regimul totalitar, precum şi alte aspecte social-economice şi politice de mare interes public.

Textele publicistice de atunci au avut un impact deosebit în evoluţia democratică a societăţii şi în declanşarea unor energii de sorginte românească, revigoratoare pentru Basarabia. În acel context, implicarea lui Ion Druţă în publicistică nu a provocat nedumeriri. Un fel de misionarism, dar şi o empatie cu aşteptările şi trăirile de moment ale cititorului erau expuse deja în proza scriitorului. Lansarea pe teren publicistic a prozatorului s-a produs, sub semnul „perestroicii” lui Gorbaciov, cu articolul de răsunet Pământul, apa şi virgulele, publicat de I. Druţă în 1987, în Literaturnaia gazeta. Autorul aducea în atenţia cititorilor efectele nocive ale chimizării excesive ale pământului, în urma cărora, spunea publicistul, se nasc copii cu handicap şi pământul se otrăveşte cu pesticidele care-i vor distruge echilibrul natural, menţinut de veacuri de către ţărani. Articolul a sensibilizat opinia publică, astfel că au urmat măsuri concrete, la cel mai înalt nivel administrativ.

Obsesia sovietică pentru producţii uriaşe în agricultură încă mai creează basarabenilor serioase erupţii de nostalgii comuniste. Prin urmare, nu pot fi deloc minimalizate dezvăluirile lui Ion Druţă despre preţul pe care-l plăteşte natura, supusă unui astfel de abuz, sau despre consecinţele pe care le vor resimţi oamenii, încă mulţi ani înainte. Mai ales că acum, având perspectiva timpului scurs de atunci, ne este şi mai clar că scriitorul ştia foarte bine cu ce alifii erau îmbălsămate măreţele realizări sovietice.

De altfel, Ion Druţă nu s-a eschivat să vorbească şi despre deportări, foamete organizată, despre memoria amputată de Imperiul Rus. Şi atunci, de ce atâtea rezerve şi chiar adversităţi vizavi de publicistica scriitorului? Maria Şleahtiţchi şi Alexandru Burlacu vin cu nişte observaţii pertinente şi clarificatoare în acest sens, invocând ambiguitatea şi echivocul semantic, ca strategii de manipulare prin publicistică. Într-adevăr, o trăsătură distinctivă a creaţiei lui Ion Druţă este echivocul semantic, care nu oferă o claritate indubitabilă şi care poate oricând invoca alteritatea sensului. Astfel, văzută în ansamblu, publicistica lui Druţă este o panoramă a ipostazelor pe care le poate adopta, pe scena publică, un important actor literar, pentru a rezista în topul favoriţilor sistemului. Or, Druţă a fost un disident al Chişinăului, cu voie de la Moscova. Acolo, în capitala imperiului, în plină Uniune Sovietică, i s-au prezentat mai toate omagiile cuvenite unui scriitor loial, dincolo de unele episoade în care birocraţia culturală s-a mai încruntat la el. Iată de ce, după 1994, „cutia” cu valori spirituale a scriitorului îşi rătăceşte conţinutul în apele tulburi ale politicii moldoveneşti. De la o distanţă de câteva decenii, Druţă se arată a fi un scriitor sovietic (…)semănând dogmele sale, concluzionează Al. Burlacu într-un articol din revista Contrafort[1]. Operând o analiză subtilă a sintagmelor utilizate „şiret” de Ion Druţă, pentru a duce ideea naţională pe un teren semantic cât mai labil, Maria Şleahtiţchi observă că noţiuni precum „poporul nostru”, „neamul nostru” sunt utilizate ambiguu, în funcţie de comandamentele politice de culise ale scriitorului [2]. Un citat extras din publicistica anilor de glorie ai lui Druţă (din 1989, mai exact ) reprezintă un punct de plecare într-un adevărat labirint al contradicţiilor: „Fireşte am avut, afirmă scriitorul, domnitori mari şi viteji, am avut păstori demni de neamul nostru, şi de ceilalţi am avut destui, dar de unul singur în faţa unei tiranii poporul român n-a fost lăsat niciodată”. În alt context istoric, publicistul se răzgândeşte subit şi face o distincţie tranşantă şi ostilă între „noi” şi „ei”: „Cât priveşte relaţiile mele cu ţara vecină de peste Prut, că dumneata pui şi această problemă, e adevărat, am pe conştiinţă o anumită vină faţă de acel popor, faţă de cultura lui, şi ar fi nedemn să trec sub tăcere această spinoasă problemă” (Moldova şi moldovenii 1993-1997).

Pledoaria pentru „limba noastră” urmează acelaşi traseu sinuos al echivocului. După ce a numit-o oficial „română”, scriitorul schimbă macazul, „permiţând”, fără nicio dovadă ştiinţifică, utilizarea în paralel a glotonimelor „moldovenesc” şi „român”, adică dă undă verde speculaţiilor lingvistice de joasă extracţie, care au fost folositemasiv, din punct de vedere politic.

Vina publicistului e cu atât mai mare, cu cât câştigase în anii de redeşteptare naţională aura de propovăduitor naţional. El însuşi îşi asumă întregul merit al schimbărilor care au avut loc: „Căci atunci când voi, cadrele tinere de partid, îl îndopaţi pe Bodiul cu colţunaşi mărunţei la Ţaul, eu, prigonit de partidul vostru, pe cea mai gălăgioasă şi poluată piaţă din Moscova, Kolhoznaia Ploşcead’, scriam Povara bunătăţii, romanul deşteptării noastre naţionale. Repetând cuvintele marelui Tolstoi, voi zice că prin mine a trecut acea lumină cerească, care mai apoi, turnată în litere şi pagini, a fost transmisă neamului, transformându-se în renumita sărbătoare din Piaţa Marii Adunări Naţionale” (Cine a stins lumina în Moldova?).

Implicarea scriitoruluiîn dezbaterile publice, aducerea în actualitate a adevărului istoric, care distona cu versiunea oficială a politicii sovietice, pledoaria pentru alfabetul latin, pentru păstrarea rezervelor naturale ale statului nostru,toate acestea i-au asigurat un nimb de profet şi au impulsionat aşteptările care se ţes, de regulă, în jurul unui lider de opinie. Druţă avea credibilitate, devenise o instanţă cu o considerabilă valoare simbolică. Într-o epocă de mari şi radicale transformări, cum a fost cea de după 1989, responsabilitatea liderului de opinie e uriaşă. Întreg poporul debusolat aşteaptă semnalele acestuia, se încrede în el şi-i urmează instrucţiunile.

La această etapă (mai exact, în 1994) cu Druţă s-a produs o schimbare dezamăgitoare. Scriitorul recunoaşte că sistemul totalitar sovietic a fost unul criminal, oprimant, dar vectorii de evoluţie postsovietică îi vede venind tot de la răsărit, adică tot de acolo de unde au venit deportările, foametea organizată, distrugerea identităţii naţionale etc. Cum ar putea un stat cu deprinderi sovietice de oprimare, cotropire, abuz şi corupţie să ne scape de comunism, scriitorul nu precizează. Lipsa argumentelor în favoarea acestor convingeri şi atitudini ale publicistului dă de bănuit că viziunea lui politică are o sorginte de natură strict individuală. Nimic din ceea ce ţine de ideea românească, de un posibil viitor românesc al statului nostru nu-i pică bine lui Ion Druţă. Se pare că vina istorică, socială şi politică a „românilor” e că nu l-au receptat cum trebuie pe maestru: „Mă prinde, zău, râsul, când citesc inepţiile ce se scriu peste Prut despre mine şi literatura mea. Nu cumva cineva poate crede că după ce Carol al II-lea a lăcrămat în basma, iar intelectualii care trebuiau să ne educe au luat calea exilului, Druţă rămânea să doarmă cu Ienăchiţă Văcărescu sub pernă? Cedarea Basarabiei de către patria-mumă e un păcat pe care patria-mumă încă nu l-a ispăşit, iar fără ispăşirea păcatelor, după cum se ştie, în rai nu se intră” (Moldova şi moldovenii, 1993-1997).

Ruşii însă au fost generoşi cu onorurile, cu premiile, au montat spectacole petextele lui Druţă, l-au elogiat cum se cuvine. Ţările Baltice, la fel, au fost receptivecu opera scriitorului, i-au editat Baladele din câmpie în şapte mii de exemplare şiau umplut sălile de teatru unde se jucau piesele sale, spre deosebire de moldoveni, care i-au editat Baladele în doar 3000 de exemplare şi încă în condiţii poligrafice care, deducem din diatribele maestrului, te fac să-ţi fie ruşine că eşti scriitor.

Reticenţa faţă de românii de peste Prut capătă accente virulente şi trădează pe alocuri un dispreţ visceral. Publicistul, de la nivelul său de propăvăduitor naţional, conferă ostilităţilor proprii o rezonanţă…tot naţională. Aşadar, ni se spune, România n-a contribuit în niciun fel la „supravieţuirea” noastră. „Au pus mână de la mână mai toate popoarele din fosta Uniune, ne-au ajutat să ne ridicăm de la pământ”, scrie publicistul în Moldova şi moldovenii. Aici intrăm în plin teren al propagandei şi dezinformării, care în publicistică sunt instrumentele manipulării sociale. Scriitorul se transformă în tribun al moldovenismului primitiv, influenţând decizii politice şi opţiuni sociale. Concluzia din acest articol este una care defineşte caracterul şi atitudinea trucată a întregii sale publicistici: „Problema care atârnă în aer de mai multă vreme, problema peste care nu se va putea trece, până nu-i vom spune pe nume, este următoarea. Ce prezintă, la urma urmei, statul moldav pe ziua de azi? Este Moldova o fracţiune, o parte a unui corp ce zace în cu totul altă parte, sau, călită prin suferinţele prin care a trecut cu toate nevoile sale, a devenit un anumit întreg? Este Moldova de azi, ca să folosesc şi eu o expresie din sala parlamentului nostru, o fesă, pe când inima, sufletul şi mintea zac în cu totul altă parte? Este Moldova un organism viu, cu toate funcţiile vitale, proprii unui corp viu, sau un apendice veşnic strămutat dintr-o matcă în alta?În ceea ce mă priveşte, dacă aş fi crezut măcar o singură clipă că Moldova nu este un corp viu, întreg, în stare de-a se descurca în toate împrejurările, n-aş fi scris un singur rând despre şi pentru acest pământ”. Iată cea mai convingătoare pledoarie separatist-moldovenistă, care a determinat o serie de „încumătriri” ale lui Druţă cu politica de la Chişinău: propulsarea la putere a agrarienilor, consilierea preşedintelui Voronin etc.

 

Substratul parabolic

O strategie persuasivă a mesajului, orientată în scopul manipulării este, în scrisul de presă al lui I. Druţă,parabola. Autorul creează un context narativ, cu desfăşurare epică, cu personaje, printre care, de multe ori, se regăseşte chiar el însuşi. Pretextul narativ este, de regulă, întâlnirea cu cineva şi discuţia care se ţese în jurul întâlnirii sau al vizitei cuiva la scriitor acasă. Narativul este manipulat pentru transpunerea tezelor abstracte în planul concretului parabolic. În articolul Între răsărit şi apus, un personaj, moş Bulgăre, vrea să ştie cine este el şi umblă prin lume, cautând dreptatea. Acest moş Bulgăre este imaginea tipică a basarabeanului, o imagine cucernică de popor smerit, sărac, dar săritor la nevoie şi cu frică de Dumnezeu: „Colinda câmpia de la sat la sat, oprindu-se la toate răscrucile, pentru a-şi descoperi creştetul şi a rosti cea mai scurtă, cea mai cuprinzătoare rugă creştină – «Doamne miluieşte»”. Tot mergând, moş Bulgăre ajunge la Răsărit şi-i spune că a venit să i se facă dreptate, încurajându-l cu replica: „că doar tu ştii totul”. Răsăritul însă îl trimite să se clarifice la Apus, care „iată, peste tot lasă de înţeles că vei fi omul lui”. Mai merge moşul până ajunge la Apus. „Cu fruntea înaltă ca o boltă de cer, cu ochi frumoşi, deştepţi, Apusul îl privea cu o milă arogantă ce se vroia numită iubire de frate”. În acelaşi registru „arogant”, Apusul îl numeşte „bou” şi „Bătrânul tresare. Că nu i s-a făcut dreptate nici de data asta, treacă-meargă, dar că mai este şi batjocorit… Apoi, dacă Apusul nu vrea să ştie de dânsul, vom merge la Răsărit, pentru că, orice s-ar zice, de acolo vine lumina, de-acolo începe ziua, de-acolo începe totul…” (1961, 1997). Concluzia bătrânului este atribuită prin transfer metaforic concetăţenilor săi, scriitorul sugerând şi o soluţie privind „înrudirile” geostrategice ale Republicii Moldova cu statele învecinate. Ion Druţă nu urmăreşte doar să convingă prin raţionamentul logic, scopul lui este să dea mesajului o forţă persuasivă (persuasiunea e un procedeu retoric mai complex decât convingerea), ceea ce presupune implicarea retoricii cu toate instrumentele ei de seducere, convingere, instruire (docere, movere, delectatio). Patosul, emoţia şi tremulaţiile vocii se resimt cu regularitate în scrisul său publicistic.

 

Miza religioasă

Puntea de legătură între mesajul său şi receptor este, la Ion Druţă, şi invocarea religioasă, un stereotip retoricconsiderat de Bulher determinant în procesul persuasiunii. Scriitorul mizează pe efectul politropiei, o tehnică retorică de care naratorul se foloseşte pentru a-şi „modela”, prin discurs, o proiecţie ce va fi cu siguranţă pe placul destinatarului. Publicul ţintă al lui Druţă este omul de la ţară, trăind în asonanţă cu ritmurile naturii şi având drept instanţă supremă, ordonatoare (doar) pe Dumnezeu, în care se încrede şi de la care aşteaptă izbăvirea de răul social. Scriitorul pedalează insistent pe invocarea divinităţii, acesta fiind un teren sigur, cunoscut, pe care îşi poate fixa cu uşurinţă mesajele subliminale. Se reuşeşte astfel crearea unei „stări de identificare între sursă şi receptor, ca urmare a utilizării simbolurilor” (Charles U. Larson). Sub pavăza divinităţii, toate acţiunile scriitorului se legitimează cum nu se poate mai bine. „Druţă coboară din căruţa naţiunii şi tulbură apele, desigur, la îndemnul îngerului salvator”, ironiza Al. Burlacu [1]. Divinitatea este un martor fictiv invocat cu o dublă funcţie. Mai întâi, ca marcă a afectivităţii explozive, a pathosului preferat de vechii retori, ca moto ce legitimează moralitatea ideilor pe care le precede. Apoi, în legătură cu felul în care este receptată opera prozatorului: „La urma urmei, nu numai scriitorul trebuie să fie la înălţimea operei sale. Şi cititorul trebuie să fie demn de cele scrise despre el şi pentru el. Asta în cazul în care credem cu toţii în Domnul” (Trădătorii şi salvatorii neamului, 1995).

 

Efecte polifonice

O altă modalitate de a-şi face cunoscute opiniile, dar, mai ales, de a şi le impune publicului, este încadrarea acestora în circuitul vocilor. Dialogul este preferat monologului, pentru că oferă pretexte discursive, face apel la presupoziţii comune, iar autorul atribuie (ilicit) opinia sa şi altor surse autorizate din popor, pentru stabilirea complicităţii cu cititorul. Discursul-sursă este reluat de un alt discurs, pentru sporirea forţei argumentative a produsului retoric final.

Oralitatea stilului este şi o tentativă a dramaturgului Ion Druţă de a ajunge mai uşor la sistemul de percepţii şi reprezentări ale receptorului mediu. Întâlnirea autorului cu un prieten, vecin, coleg, sătean serveşte drept punct de plecare pentru expunerea ideilor, pentru învinuiri, justificări, explicaţii. De regulă, vocea care provoacă situaţia dialogală trebuie să prezinte un element incitant, cu încărcătură emoţională: „– De ce taci? m-a întrebat un prieten din copilărie la slujba de Duminica Mare în biserica din Horodişte. Au nu vezi cum toate lepădăturile s-au ridicat împotriva dumitale şi te sapă zi şi noapte? Repede ne vor scula noaptea din somn şi ne vor pune să repetăm la fiecare două ore – nu uitaţi că Druţă şi-a trădat neamul, nu uitaţi că Druţă şi-a trădat neamul…”. Această revoltă e un stimulent retoric pentru măsurarea de forţe cu detractorii, numiţi eufemistic „salvatori ai neamului”. Pomenindu-se în ring, autorul parează loviturile cu reprize de afişare a meritelor, cărţilor sale, eforturilor pentru binele patriei, toate executate doar „cu ajutorul lui Dumnezeu”. Ca într-un veritabil text narativ, urmează, după intrigă şi desfăşurare a acţiunii, punctul culminant, care, în publicistica lui Druţă este pragul de sus al trăirii emoţionale: „Auzi, Doamne, ruga mea, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine sunt îndreptate aceste cuvinte”. Deznodământul presupune asigurarea cititorului că Dumnezeu va pedepsi detractorii, dar şi complicii, cei care cred în vorbele detractorilor….

 

Tirade metaforice

Predilecţia pentru metaforă e un instrument al prozatorului de care nu a putut scăpa publicistul Druţă. Metafora abundă începând cu titlurile: „Cine a stins lumina în Moldova”, Mistreţul din haita de lupi” etc. şi „atentează” poetic la claritatea mesajului publicistic. Unele fragmente din publicistică sunt poeme în proză, cum ar fi imaginea metaforică a copacului de la răscruce, conotând ideea naţională ezitantă, lipsită de siguranţa originilor, fapt care ne-a situat şi pe noi „pentru multe secole la o răscruce”. Întrebările retorice care decurg din această imagine simbolică a răscrucii sunt adecvate anilor 1991: „înverzim când vine vremea înverzitului (…) La ce oră a zilei o fi ajuns neamul nostru? Suntem în amiază? O fi trecut binişor de amiază? Bate cumva clopotul de chindie? Ne paşte amurgul din zare?” (Neamul de la răscruce). Bunele intenţii de clarificare se opresc în loc, autorul revenind la imaginile artistice mai vechi, din (1987), când figura „seculară” a poporului era conotată de figura unei femei tinere şi frumoase care frământă aluatul în covată (Doi paznici, două lumi), iar ideea de „neam străbun” era desprinsă, cu tot alaiul de epitete şi metafore din vechea-nouă ideologie: „Pământul şi-a pus pecetea pe obiceiurile, pe datinile noastre. Volga, cu lărgimea ei proverbială, cărunţii munţi Caucaz, zarea stepelor ucrainene, mândrele ţărmuri baltice, cuminţenia văilor şi a dealurilor moldave – toate pot fi uşor regăsite în folclorul, în ţesătura limbii, în felul de a fi al popoarelor aşezate pe aceste meleaguri. Cu inima şi cu sufletul veşnic în căutarea frumosului, moldovenii au dus până la apogeu dragostea lor pentru vatra străbună” (Pământul, apa şi virgulele). „Vatră străbună”, în percepţia lui Ion Druţă, nu are niciun element tipic românesc, această „scăpare” fundamentală ducând întreaga pledoarie poeticească a publicistului în zona dezinformării şi a manipulării. Ca şi în proză, reperele sunt de categorie grea: sacrul, autenticul regăsit în rusticitatea primordială, canonul etic şi datina rusticităţii primare. Acestea însă sunt convertite în alice politice, deturnând transcendenţa imaginilor şi a sensurilor în cea mai prozaică contingenţă.

 

Referinţe bibliografice:

  1. Alexandru Burlacu, „Druţă şi căruţa naţiunii II”, în Contrafort, nr. 5-6 (211-212), mai-iunie, 2012.

  2. Maria Şleahtiţchi, „Publicistica lui Ion Druţă sub semnul manipulării”, în Contrafort, nr 9-10 (95-96), septembrie-octombrie, 2002.

  3. Charles LarsonPersuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Iaşi, Editura Polirom, 2003.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *