Jocul (dramatic) cu realitatea

Jocul (dramatic) cu realitatea

poeme-pentru-ivan-gogh

Imagini sprințare, impresionând prin prospețime și suplețe, decid cromatica cărții Mariei Pilchin Poeme pentru Ivan Gogh (Pitești, Paralela 45, 2015). Ce-a luat Maria din postmodernismul anti și postdouămiist este trecerea firească și rapidă, cu doar un clik, din registrul cotidian în cel livresc, cultural, intertextualizant, precum și spiritul (auto)ironic și jocular. Ce-ar putea să ia douămiiștii de la ea este miza pe esențe a jocului, vitalitatea aproape exuberantă  și capacitatea de-a fi senzuală fără lunecări în obscenități grosiere.

Jocurile de cuvinte de care abundă volumul îmbină ingenios  referința culturală cu biograficul, planul de sus al livrescului, cu cel de jos al cotidianului înscris în bornele unui spațiu și timp concret, cu bunele, dar mai ales, relele lui. Existența (cea basarabenească), vrea să ne spună Maria Pilchin, nu e așa sau altfel, ci și așa și altfel. Un amalgam de o cromatică năucitoare, cu nuanțe care se suprapun indistinct și care nu mai pot fi separate. Rezultat al diferitelor experimente politice, omul acestor locuri este de o complexitate inextricabilă. În el se regăsesc reziduurile lăsate de o istorie abuzivă și contradictorie.   Rămâne Solomon să ne judece și să decidă „câtă carne din noi/ e valahă și câtă rusnacă/ să taie ca în curechi/ (să fie iertat regionalismul)/ ca-n varză să taie/ și așa dezmembrați/ să vedem la cântar/ câtă latinitate și/ câtă sare slavă/ să punem în bucate”. Cu ironie, nelipsită de umor, poeta face belicoasa socoteală interetnică, o problemă mereu acută care desparte moldovenii în tabere virulente și ireconciliabile. Așadar, fundalul social, politic chiar, este pânza pe care se întretaie cromaticele unor stări contradictorii, a sechelelor din trecutul sovietic, a dezamăgirilor din perpetua tranziție de după căderea URSS, a frustrărilor interetnice. Toate aceste contradicții le împacă dimensiunea intimității, solara și paradisiaca poetică a iubirii: „sunt rusoaică la bucurești/ și româncă la moscova/ dar în patul tău/ sunt femeia de iubit/ femeia de atins/ femeia de legănat/ femeia de înțeles”.  Conștiința erotică lasă în subsidiar sexualitatea, insistând pe componenta afectivă a tandreții spiritualizate, aproape pudice: „mâinile tale mă plămădesc/ mă frământa ca pe o pâine/ și din drojdia iubirii noastre/ mă fac rumenă caldă și aburindă/ în unele zile/ mi-e rușine să dau ochii/ cu vecinii de bloc/ mereu mă întreb/ dacă ei aud/ cum tu plămădești/ și apoi frămânți aluatul”. Tandrețea (ingredientul aproape lipsă în poezia „erotică” de după 2000) este pragul de sus al sensibilității erotice, „atingerea ce pare să fie/ spiritul concentrat/ în vârf de degete”.  În poezia Mariei Pilchin iubirea e fericită, e reciproc împărtășită, fapt rarisim în poezia de dragoste, inspirată mai curând  de fantasmele despărțirii, de suferința eșecului, trădării. Lirismul e de regăsit în confesiunile erotice tandre și senzuale, aproape imnice sau în „pomelnicul de sânge al istoriei”, răzbătând uneori și din retorica tranșantă a protestului sau din raportările ironice la șașa pușkin, la lenin sau la china. Uneori discursul poetic riscă alunecări în discursivitate plană, entorsele ironice sau ingenioasele jocuri de cuvinte fiind manevra salvatoare a poetei. Tragicul e mereu la pândă în popasurile eului liric pe dimensiunea politicului. Emoțiile sunt temperate, strunite de luciditatea care știe să găsească punctul de convergență a contrariilor  și care operează cu răsturnări de sensuri: „la mese în ajun de alegeri/ strigăm cu toții despre/ imperialismul rusesc/ anexarea basarabiei/ și multe altele/ dar niciodată nu am plâns/ mai mult mai adevărat/ decât în fața unui film rusesc/ despre viață și durere/ acesta ți se bagă în carne/ și întoarce cuțitul de două/ de trei ori și atunci/ ierți totul/ totul”. În fața morții, însă durerea devine trăire viscerală, resimțită fiziologic, cu tot corpul. În Copii mei de la Donețk, jocul, ironia, procedeele livrești se retrag din fața suferinței, care se vrea exprimată plenar, ca un urlet din adâncurile ființei: „uterul meu se crispase/ de durerile facerii ieri/ născusem pe  copii căzuți/ din avionul de la donețk/ copii mei ah copii mei/ pe care i-am zămislit/ în durerile morții/ i-am purtat în pântecul/ meu de femeie o zi/ și tată le fu/ neputinciosul sentiment/ al disperării/ convulsiile mele uterine/ ca mareele nașterii/ mă dor și acum/ ah copiii mei de la donețk/ urlu din toți rinichii/ și ovarele mele/ scormonesc în țărâna/ de scrum și cărbune/ țâțele mele sunt pline/ de lapte neînțărcat/ iar copii mei cad/ ca un ovul nefecundat/ câte unul câte doi/din cerul de la donețk”.

Mesajul poeziei Mariei Pilchin se regăsește în căutările eului liric de împăcare și conviețuire cu matrioștele sale, „plămădite” de istorie, de politică, de societate și de cultură. Jocul în registrul ironic și dramatic, nelipsit însă de un anumit  umor, e o contrareplică oferită unei realități anormale și motorul care însuflețește decorul minimalist al poeziei.

Poeme pentru Ivan Gogh este o realizare, dar și o promisiune de creație, în care trebuie să avem încredere.

2 răspunsuricătre “Jocul (dramatic) cu realitatea”

  1. mamier nache spune:

    bravo Nina,este o poeta plina de elan liric si alte „pulsiuni”care toate i se potrivesc de minune … o poezie matura si plina de vitalitate spirituala

    • nina corcinschi spune:

      Vă mulțumesc! E o poezie despre omul amestecat al zilei și despre cum conviețuiește el cu ipostazele sale contradictorii. E o realitate pe care o trăim cu toții, iar Maria a surprins-o foarte bine în poezie.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *