Kinderland – Moldova copiilor

Kinderland – Moldova copiilor

corobca-kinderland

Kinderland nu-i un parc de distracţii în care adulţii şi copii lor ar putea merge să-şi petreacă timpul împreună, ci titlul romanului Lilianei Corobca. Apărut la „Cartea românească” în 2013, romanul a devenit bestseller la târgul de carte Bookfest ca mai apoi să fie distins cu mai multe premii prestigioase, tradus în germană şi slovenă, reeditat la Polirom în 2015. Interesul acesta sporit nu se datorează prin te miri ce aventură ambalată în staniolul atractiv al amuzamentului, aşa cum te-ai fi aşteptat de la o carte cu un asemenea titlu. Cartea vizează un îngrijorător fenomen social al Republicii Moldova, şi anume exodul masiv al populaţiei lăsând în urmă sate înţepenite de frica sfârşitului. Dar nici măcar actualitatea subiectului nu ar asigura romanului un asemenea succes la publicul larg dacă autoarea nu ar fi recurs la un procedeu de efect, oferind o naratoare mică ca vârstă, dar, după câte s-a văzut, mult convingătoare. Promisiunea refugierii în tărâmul irenic al copilăriei, fie şi pentru atâta timp cât ţine lectura unei cărţi, mai captează încă – semn neîndoios că astăzi omenirea, vorba lui Marin Preda, mai are probleme insolubile. Faţă în faţă cu o societate în derivă, îmbătrânită şi obosită, copiii sunt cei care dau mai întotdeauna speranţa timpurilor mai fericite.

Trăită intens de umanitate, trecută prin reportajele mass-media sau documentare, realitatea imediată îşi proiectează umbrele-luminile şi pe ecranul literaturii. Resursele de expresivitate ale cuvântului artistic sunt şi astăzi mai potrivite pentru a descrie subtilităţile timpului care îşi schimbă mereu feţele nenorocirilor. Liliana Corobca nu este la primul ei roman în care înaintează în câmpul extraliterarului pentru a scoate în evidenţă perfidele fenomene sociale de după destrămarea imperiului sovietic. Un an în paradis, publicat în 2005, tratează asupra traficului de fiinţe umane, înfăţişând povestea unei tinere basarabence sechestrate şi vândute ca sclavă traficanţilor. Substratul ironic al titlului va deveni explicit atunci când se va afla că „Paradis” este denumirea hotelului în care fata a fost făcută ostateca unei meserii infame. Titlul noului ei roman joacă la fel de ingenios între mimarea afişului publicitar pentru activităţi de agrement şi prezentarea realităţii dezolante a satelor moldoveneşti cu copii însinguraţi, lăsaţi în grija bătrânilor neputincioşi de către părinţii plecaţi în străinătate după „bani lungi”.

Cristina, Dan şi Marcel sunt copiii unei familii de moldoveni care, din considerente pecuniare, au luat drumul străinătăţii, mama fiind nevoită să muncească la negru în Italia, iar tata – la Moscova. La numai 12 ani, „slăbănoagă şi mărunţică”, Cristina preia povara părinţiilor, îngrijeşte de fraţii ei mai mici şi de bunica alienată, întreţine gospodăria cu orătănii şi capră, se confruntă cu băieţii răi şi cu beţivii satului. Suferă, se bucură, se joacă, visează o viaţă cu adulţi.

Ceea ce face special romanul este desigur naraţiunea fetei. Un Guliver de numai 12 ani priveşte societatea moldovenească în tranziţie care prinde contur în colecţia de întâmplări din realitatea imediată. Dispusă într-o minimă regie a scrisorilor şi a convorbirilor la telefon cu părinţii, povestea Cristinei iese totuşi complexă. Caleidoscopul de mărturii, replici străine, bârfe sau vise, înşirate pe hârtie, spuse la telefon sau rămase în capul copilului, asigură autenticitatea dar şi polifonia naraţiunii. Notaţiile oscilează între percepţia naivă a minorului şi observaţia lucidă, distanţat-ironică ce nu exclude empatia şi căldura umană a autoarei. În rezultat avem un reportaj viu asupra unor evenimente din prezent, unul indirect însă, filtrat prin destinul unui copil hipersensibil şi cu o personalitate precoce.

Deşi corelează povestea fetei cu experienţa personală de copil, naraţiunea autoarei nu se înscrie în genul tradiţional al amintirilor. Lumea descrisă este receptată în concreteţea ei, fiind lipsită de idilismul cathartic, nu şi de o oarecare poezie. La început aflăm, dintr-un discurs deliricizat, secvenţe din viaţă de zi cu zi a fraţilor şi a altor familii din sat, ce permit a distinge tipologiile mediului rural: bătrâni neputincioşi, soţi adulterini, copii abandonaţi, soţii bătute etc. Pe măsură ce greutăţile şi neplăcerile fetei se înmulţesc, creşte nevoia de refugiere în vis şi imaginar. Mai spre sfârşitul cărţii mesajele se transformă în mici poeme în proză cu rezonanţe afective: „Aşteptarea e ca un animal mic, nici domestic, nici sălbatic, când cuminte şi adormit, când rău şi dezlănţuit, care merge înaintea raţiunii şi a gândurilor liniştitoare. Mai avem de aşteptat un pic. Acest pic devine greu de purtat, de răbdat, de suferit. Greu că ne trage la pământ şi mergem gheboşi de dor. Nici mama nu poate să înţeleagă aşa ceva. Dar eu, când îmi văd fraţii privind fotografiile părinţilor, simt o tonă de lacrimi în burta mea, care, de le-aş da drumul, ar inunda tot satul”. Cu un suflet plin de contraste, explozivă şi răbdătoare, rebelă şi resemnată, Cristina fascinează prin elanurile ei de sinceritate, tandreţe şi altruism.

Liliana Corobca nu-şi escamotează intenţia de a da o lecţie celora care se fac responsabil de situaţia creată şi aceste note acuzatoare sună mai clar sau mai voalat în repertoriul de gânduri şi vorbe ale copilului. Confesiunea fetei menţine deci o ambivalenţă clară, adoptând succesiv şi simultan o mască de angelism infantil şi alta de viziune matură. Simplitatea stângaci-candidă este una falsă, o inocenţă retuşată în fotoshop în scop estetic şi educativ. Mesajul este destinat în primul rând, adulţilor, nu neapărat celora care nu au uitat să fie copii şi care, citind-o, ar avea revelaţia începuturilor paradisiace. Este vorba mai degrabă de o sensibilizare, ca într-o bună tradiţie a romanului epistolar al lui Richardson sau Rousseau: „Stai, mamă, cu copii străini zi şi noapte, îi plimbi, te joci cu ei, îi hrăneşti, le spui poveşti la culcare. Iar cu noi nu stă nimeni, mâncăm ce apucăm, pâine cu zahăr sau cu cârnaţ afumat de la magazin. Şi nimeni nu ne cântă seara la culcare. Aş cânta eu, dar nu ştiu nici un cântec. Dan a învăţat la grădiniţă un cântecel despre un iepure neghiob şi îl cântă cu atâta tristeţe, de parcă i-au murit toate neamurile şi acum le îngroapă”. Fără puseuri teziste sau patetice, cartea cere restituirea neîntârziată a copilăriei celora lipsiţi de ea. Sfârşitul pulverizează aşteptările noastre, căci nu vom asista la o reîntregire fericită a familiei: „Criza – cuvântul magic, care înseamnă întoarcerea părinţilor acasă, la copii. Dar nu s-a întors niciunul”.

Să nu se creeze cumva impresia că lectura ne va încremeni în tristeţe şi compasiune devoratoare pentru aceste victime colaterale ale tranziţiei moldoveneşti. Romanul oferă destule prilejuri pentru a ne descreţi fruntea. Pline de umor şi ludic sunt scenele în care, colorându-şi zilele, „cei mici se joacă de-a cei mari”, adică „jocul de-a kinderland”. Figurile nostime ale vreunui prichindel imitând gesturile învăţătorului său ignorant şi bătăuş sau ale poliţistului corupt răstoarnă carnavalesc perspectiva sumbră. Inserturile hazlii în realitatea neprietenoasă produc metamorfoze admirabile. Iată că toaleta şcolii stimulează imaginarul copiilor, devenind un loc misterios ce înfricoşează şi tentează, tocmai potrivit pentru reînvierea naivă a practicilor păgâne. Fragmentul etalează un inegalabil amestec de umor şi tandreţe: „Am fost acolo într-o vară, când ne-am jurat prietenie adevărată, pe viaţă. Morţi de frică, ne-am pupat fundurile, în semn de fidelitate absolută. Se pupa, de obicei, fată cu băiat. N-am auzit de fată cu fată, nu cred. Eu l-am pupat pe-o bucă pe Fedoraş, şi el pe mine la fel. Eram bronzaţi, dar fundurile ne erau albe, ca la copii de lapte. Fedoraş a simţit, din tonul cu care i-am zis: «ai un fund atât de alb!», că m-a dezamăgit. Nu mi-am dat seama că el e atât de mic. El mi-a răspuns: «Când creşte, se înnegreşte». Ca şi cum nu-i destul de bărbat cu asemenea buci albe. Al meu era la fel de alb, dar el n-a zis nimic. Ne temeam nu doar de duhuri, de fantome, de întuneric, de vântul care vâjâie printre pereţi, dar şi de copiii care ne-ar putea surprinde dându-ne chiloţii în jos. Ne-am uitat în jur înfioraţi de tot felul de foşnete, ne-am sărutat repede, nu ne-a prins nimeni. După acest ritual, ne-a trecut frica. Asta s-a întâmplat de mult, când mama cu tata erau acasă, iar eu eram iubita lui Fedoraş”. Prejudecăţile tulburătoare ale copiilor, iniţierile erotice puerile, practicile vrăjitoreşti cu ouă pe la răscruci de drum pe timp de noapte, cu care Liliana Corobca îşi condimentează naraţiunea, constituie tot atâtea puncte de atracţie şi de incitantă provocare.

Câștigând un public larg de cititori, romanul Lilianei Corobca probează actualitatea unei literaturi care îşi foloseşte potenţialul pentru înrădăcinarea fiinţei în istorie şi pentru transmite necontenit lecţii de umanitate.

 

Nu mai puteți ocmenta.