Literatura în pericol – ecourile unui lucid strigăt de alarmă

Literatura în pericol – ecourile unui lucid strigăt de alarmă

Autor: Vasile Gribincea, anul I, Facultatea de Litere a Univeristății din București

 

Sub titlul percutant al volumului  Literatura în pericol (București, Editura Art, 2011), Tzvetan Todorov propune o reflecție concentrată asupra condiției literaturii la intersecția secolelor XX și XXI. Autorul se pronunță pe margineacâtorva probleme care duc la scăderea generală a interesului față de artă literară. Expunerea e realizată atât din perspectiva actualității, cât și prin evocarea unor fapte de istorie culturală.De asemenea, Todorov face o prezentare nuanțată a câtorva etape-cheie în evoluția gândirii estetice, din perioada iluministă până la mișcările de avangardă care s-au afirmat la începutul secolului trecut. O chestiune căreia i se acordă atenție specială constă în posibilitățile imense ale literaturii ca instrument de cunoaștere a ființei umane, pericolul despre care vorbește Tzvetan Todorov ținând, în cele din urmă, de nevalorificarea acestui potențial.

În Cuvântul-înainte, autorul își rezumă parcursul intelectual, realizând în același timp o descriere a două societăți vizibil diferite sub aspectul oportunităților de afimare literară pe care le oferă. O primă etapă, cea din Bulgaria natală, ține de cele mai vechi amintiri (din care cărțile nu lipsesc), cele dintâi experiențe de lectură – confirmând vocația micului Tzvetan – , dar și de niște încercări literare eșuate, determinând ulterioara orientare lui Todorov spre teoria literaturii. Regimul politic opresiv influențează felul în care este predată literatura în universitate, dogma marxist-leninistă fiind nu doar un reper de căpătâi în învățământul superior, ci și o prezență sufocantă în aproape întregul proces literar al perioadei. Student la Litere, Todorov își manifestă libertatea de spirit realizând o analiză exclusiv lingvistică în lucrarea sa de licență, ieșind astfel de sub incidența partinicului. Conștient că soluția respectivă nu poate fi aplicată la nesfârșit, reușește să plece pentru un an la Paris, această ședere – devenită mutare – dovedindu-se a fi decisivă pentru evoluția de mai departe a lui Tzvetan Todorov. Evident mai prielnic, mediul intelectual francez îi oferă însă și dezamăgiri tânărului de origine bulgară.Astfel, ”repartizate pe națiuni și secole” [p.11], studiile literare nu favorizează aspirațiile lui Todorov, acesta fiind preocupat ”de stil, de limbaj și de teorie literară – în general” [p.11]. Planurile cercetătorului în formare sunt favorizate de întâlnirea cu doi teoreticieni de mare autoritate în a doua jumătate a secolului XX: Roland Barthes și Gérard Genette, primul fiind și coordonatorul lucrării de doctorat a lui Todorov.

În continuarea cuvântului-înainte, teoreticianul afirmă că ”Literatura nu se naște în vid, ci în interiorul unui ansamblu de discursuri vii cu care împărtășește numeroase caracteristici; nu e întâmplător că, de-a lungul istoriei, limitele ei au fost schimbătoare” [p.14]; înțelegând inadecvarea unei viziuni care neglijează interacțiunea literaturii cu alte contexte mentale, Todorovexprimă nevoia unei deschideri cât mai largi în receptarea literară. Această deschidere înseamnăfamiliarizarea cu ”fundamentele și conceptele psihologiei, ale antropologiei, ale istoriei.” [p.14]Considerând că literatura e de o importanță pur și simplu vitală în ceea ce-l privește, autorul punctează și faptul că, în timp, exigențele lui față de misiunea literaturii s-au schimbat considerabil:

”Dacă mă întreb astăzi de ce iubesc literatura, răspunsul care îmi vine instinctiv în minte este: fiindcă ea mă ajută să trăiesc. Nu-i mai cer atât de mult (ca în adolescență), când voiam să mă salveze de suferințele pe care le-aș fi suportat dacă interacționam cu persoane reale); mai degrabă decât să-mi înlăture experiențele trăite, ea mă face să descopăr lumi plasate în continuarea lor, permițându-mi să le înțeleg mai bine.”

Cuvântul-înainte se încheie cu un succint și nuanțat elogiu adus literaturii.Aceste rânduri apologetice accentuează concretețea fenomenului despre a cărui amenințare e vorba în carte:un fenomen care nu este indispensabil vieții, dar care, trăit cu implicare autentică, oferă existenței unele semnificații altfel inaccesibile.

Însă Todorov are conștiința faptului că nu toată lumea valorizează literatura în asemenea proporții. Chiar la începutul primului capitol, intitulat Literatura redusă la absurd, autorul mărturisește că nu i-a fost ușor să ajungă la adevărul din enunțul precedent. Experiența acumulată în Franța îi permite cercetătorului  să explice de ce importanța literaturii este recunoscută din ce în ce mai puțin. Angajat din 1994 până în 2004 la Consiliul Național al Programelor, instituție sub patronajul Ministerului Educației Naționale, Todorov atrage atenția asupra teoretizării excesive a studiului literaturii în învățământul preuniversitar. Receptarea operelor literare este atât de strâns corelată cu aplicarea unor elemente de teorie literară, încât, de cele mai dese ori, implicarea profesorului și a elevului se limitează laacest nivel. E vorba de un nivel a cărui necesitate e clară, dar care nu este suficient, de vreme ce nu poate viza semnificațiile de adâncime ale operelor discutate, cele care au șanse mai mari de a-i convinge pe tineri că literatura este într-adevăr valoroasă. Modelul pentru care a optat ministerul francez implică un atu de netrecut cu vederea, dar primatulacestui atu față de dezavantajele modelului de predare este îndelung discutabil. Atu-ul respectiv constă în faptul că procesul de evaluare devine mai simplu, partea de subiectivitate fiind aparent redusă. Totuși, strategia nu e una de succes, dat fiind că s-a ajuns în punctul în care ”la școală nu suntem învățați despre ce vorbesc operele, ci despre ce vorbesc criticii.” [p.19] Mai mult decât atât, se observă că, în majoritatea lor, activitățile din timpul orelor de literatură, dar și al evaluărilor (inclusiv al examenului de Bacalaureat) solicită cu precădere un singur tip de efort intelectual – cel al unor încadrări schematizate -,  efort care nu e considerat a fi cel mai potrivit în vederea unei receptări nuanțate și cu adevărat participative a textelor literare.Mai departe, Tzvetan Todorov constată că felul de a gândi predarea literaturii este afectat fundamental de confuzia dintre obiectivele predării și mijloacele întrebuințate în acest sens:

 

”S-ar putea formula astfel, simplificând puțin necesitățile disucției: predăm o știință având în centru disciplina însăși sau mai degrabă obiectul ei? Și, deci, în cazul nostru: studiem, înainte de toate, metodele analizei, pe care le ilustrăm cu ajutorul diverselor opere, sau studiem opere considerate esențiale, folosind cele mai diferite metode? Unde e scopul și unde e mijlocul?  Ce este obligatoriu, ce anume rămâne facultativ?”

 

În capitolul al doilea, Dincolo de școală, e subliniată legătura dintre starea actuală a predării literaturii în învățământul preuniversitar și o transformare de care este afectat învățământul universitar în anii ’60-’70 ai secolului trecut. O cauză a acestei schimbări este mișcarea structuralistă, printre exponenții căreia se numără Todorov. Trebuie menționat că, înainte de a genera o criză, structuralismul s-a impus drept alternativă la o abordare precedentă, a cărei ineficiență devenea din ce în ce mai pronunțată. Mai exact, structuraliștii au luat distanță polemică față de tendințele universitare care, în locul interpretării propriu-zise a operelor discutate, puneau accentul pe aspecte din biografia autorului, detalii referitoare la elaborarea scrierii, ecourile în rândul cititorilor contemporani. În fază inițială, sturcturaliștii s-au bazat pe considerațiile formaliștilor ruși, ale teoreticienilor germani ai stilului și formei, precum și ale exegeților americani caracterizați de formula New criticism. De la bun început, Tzvetan Todorov s-a exprimat în favoarea unui echilibru dintre ”abordarea internă (studiu al relației elementelor operei între ele) (…) [și] abordarea externă (studiul contextului istoric, ideologic, estetic).” [p.27]Totuși, stabilirea acestui echilibru a eșuat, interesul structuraliștilor pentru legătura dintre elementele textului ducând la o reorientare a învățării literaturii, în care ”singurele care contează (…) sunt abordările interne și categoriile teoriei literare.” [p.28]Această reorientare a contribuit la răspândirea opiniei regretabile că ”literatura nu are legătură cu restul lumii” [p.30]. Demersul structuralist, centrat pe comentarea sensurilor pornind de la coerența internă a scrierii literare, este profund afectat de către deconstructiviști. Aceștia din urmă problematizează cele două concepte-cheie (al sensului și al coerenței interne) până la efectiva lor negare. Împreună cu formalismul, alt curent care are un impact nefast în predarea literaturii la nivel universitar este nihilismul. Reducționistă, concepția nihiliștilor tinde să limiteze condiția umană la părțile ei întunecate. E de remarcat că, în această paradigmă, ” nu se mai poate (…) pretinde că literatura nu descrie lumea: mai degrabă decât o negare a reprezentării, ea devine o reprezentare a negației.”[p.33]Derivat din nihilism, solipsismul constituie un al treilea element care periclitează literatura, așa cum e prezentă aceasta în sistemul educațional și cum, în consecință, e receptată de cea mai mare parte a societății. Decretând sinele drept realitate unică, solipsismul e baza teoretică a mai multor scrieri nutrite de o fascinație narcisistă. Printr-o considerabilă inadecvare la realul propriu-zis, acest egocentrism, concretizat în recente opere autofictive, creează impresia unei distanțe de netraversat între literatură și viața omului contemporan. Din cauza formalismului, a nihilismului și a solpsismului, ideea de literatură care a ajuns să stea la temelia criticii și a educației – crede autorul cărții discutate – este ”una în mod absurd restrânsă și sărăcită”. [p.35]

Poeticianul recurge la o contextualizare mai largă, care implică, în al cel de-al treilea capitol, trecerea în revistă a mai multor puncte de vedere despre mizele poeziei și ale artei în general. Într-un contrast evident cu părerile lui Aristotel, Horațiu și Boileau, depășirea paradigmei clasiciste are două aspecte scoase în evidență de Todorov. Cel dintâi reprezintă o reconsiderare a raportului dintre omul de creație și Dumnezeu, opera fiind privită drept un cosmos în miniatură (de unde și tot mai accentuata autonomie a operei). Al doilea aspect ”constă în susținerea afirmației că scopul poeziei nu este nici să imite natura, nici să intruiască ori placă, ci să producă frumusețe.” [p.39] Autorul punctează în mod pertinent creșterea importanței esteticului, care, din mijloc, devine finalitate (mai mult decât) suficientă în sine, scop prim și ultim, în termenii lui Lessing. Efortul sistematic de a defini limbajul caracteristic literaturii printr-o diferențiere cât mai mare față de alte limbaje acționează inevitabil în sensul unei și mai mari distanțări a literaturii de celelalte domenii ale existenței omului. Tot mai pregnantă, aversiunea pentru didacticism e sugerată de formula artă pentru artă, vehiculată prima oară în franceză de Benjamnin Constant. Totuși, Constant nu neagă elementul educativ al artei, ci precizează că acesta reprezintă nu un scop propriu-zis, ci unul dintre efectele implicite ale operei. Retrospectiva lui Todorov din capitolul următor, De la romantism la avangarde, vizează o creștere și mai semnificativă a izolării literaturii. Bunăoară, pentru Oscar Wilde nu e suficient să se spună că opera de arta delimitează un univers aparte, ci trebuie adăugată ideea că acest univers e cu necesitate elitist: ”Funcția literaturii e de a crea , pornind de la materialul brut al existenței reale, o lume nouă ce va fi mai admirabilă, mai durabilă și mai admirabilă decât lumea văzută de ochii vulgului.” [p.61]Filozof prin excelență nihilist, ateu, atacator al ideii că faptele există în mod independent de interpretările acestora, Friedrich Nietzsche face un pas important în separarea despre care e vorba la această etapă a volumul Literatura în pericol. Un punct critic al fracturii respective e reperat în contextul începutului de secol XX, odată cu mișcările de avangardă din literatura și artele plastice rusești. Exponenții acestor curente (raionismul și suprematismul în pictură, iar în literatură – futurismul) pretind în mod triumfal ruperea contactului cu realitatea:

 

”Pictorul Mihail Larionov, creatorul raionismului, scrie într-un manifest in 1913: ‹‹Obiectele pe care le vedem în viață nu joacă nici un rol în tabloul raionist. Dimpotrivă, atenția e atrasăă de ceea ce este esența însăși a picturii: combinațiile culorilor, concentrația lor (…). Asistăm aici la începuturile adevăratei eliberări a picturii, a vieții sale conforme doar propriilor ei legi…››” [p.64] și

 

”În poezie, futuriștii aspiră la emanciparea limbajului de sub raportul cu realul și, deci, cu simțurile; ei creează o limbă ‹‹transmentală››. Velimir Hlebnikov susține ‹‹verbul autonom››, ‹‹cuvântul ca atare››, chiar ‹‹literatura ca atare››. Benedict Livșits scrie, în articolul său Eliberarea cuvântului (1913): ‹‹Poezia noastră nu se plasează în absolut nici un raport cu lumea.››” [p.64-65]

 

Avansând, Tzvetan Todorov se referă la secolul XX care, spre sfârșit, ajunge să fie caracterizat de coexistența unei multitudini de opiniiopuse cu privire la situația literaturii și a artei în genere. Fără a mai avea radicalitatea discursurilor din epocile anterioare, gândirea estetică de la granița secolelor XX și XXI nu e lipsită de excese. Pe finalul capitolului De la romantism la avangarde, Todorov manifestă un interes aparte în raport cu două dintre aceste abuzuri. Primul, nefiind semnalat pentru prima oară în paginile cărții, rezidă în prevalența intelectualilor francezi care sunt fideli triplei paradigme formalist-solipsist-nihiliste. Al doilea, aflat într-o strânsă legătură cu primul, ține de instaurarea unor prejudecăți în receptarea operelor de artă. Mai precis, orice creație artistică întâmpinată favorabil la scară largă, presupunând beneficii financiare substanțiale de partea autorului, riscă să fie catalogată depreciatv ca aparținând culturii populare*. În această percepție deforma(n)tă, consumul de masă ajunge să fie văzut ca fiind incompatibil cu valoarea artistică. De aici rezultă o problemă delicată, cu două scenarii simptomatice. Pe de o parte, asumarea unei opțiuni estetice e periclitată de intensa vehiculare în domeniu a unor modele dificile, cu o înaltă cotă de abstractizare. Pe de altă parte, exprimarea gustului este descurajată și de posibilitatea ca preferința respectivă să atragă imediat judecăți diminuante, nedorite. Așa încât, după ce secole de-a rândul, reputați filozofi, poeți, prozatori, pictori au insistat asupra despărțirii artei de viața curentă, omul contemporan devine motivat din plin să-șireducă preocupările de ordin artistic.

Și totuși, susține Todorov, aceste preocupări nu trebuie ignorate. Eliminarea literaturii din sfera intereselor omului de azi constituie o ratare ale cărei dimensiuni pot fi înțelese dacă amintim cât de mult e în stare să ofere arta literară. Relevante în această privință sunt ultimele două capitole, intitulate sugestiv Ce poate literatura? și  O comunicare inepuizabilă. Astfel, penultimul capitol începe cu invocarea a două exemple cu mare putere de convingere. Cel dintâi este referitor la John Stuart Mill. Filozoful englez povestește,în autobiografia publicată imediat după moartea sa, cum o culgere de poeme de Wordsworth l-a ajutat, la 22 de ani, să depășească o depresie care, timp de 2 ani, nu s-a ameliorat, în ciuda multitplelor încercări de remediere a acesteia. Următorul exemplu ține de expriența unei cetățene franceze, Charlotte Delbo, care a putut trece peste perioada grea de întemnițare cu ajutorul unor cărți oferite în complicitate de către altă persoană aflată în lagăr. Literatura, continuă criticul, poate soluționa diverse probleme, de la trecerea peste unele emoții negative la clarificarea de ansamblu a legăturii cu propria persoană și cu restul lumii. Așadar, poeticianul de sorginte bulgară optează fără echivoc pentru o abordare care să ia în calcul valențele general-umane ale literaturii, dincolo de chestiunile pe care se concentrează discursul teoretic literar. Altfel spus, în această concepție, perenitatea literaturii este direct proporțională cu punerea în operă a unor aspecte perene ale condiției umane:

”Cititorul obișnuit care continuă să caute în operele pe care le citește răspunsul la întrebarea ce anume îi dă sens vieții are dreptate atunci când se revoltă împotriva profesorilor, criticilor și scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbește decât despre ea însăși sau că transmite numai dezamăgire. Dacă n-ar avea dreptate, lectura ar fi condamnată să dispară în cel mai scurt timp.”[p.73]

Important este că exegetul disociază implicațiile profund umane ale operelor de tendințele teziste, pe acestea din urmă denunțându-le. Pentru detaliere, precizăm că Todorov analizează funcția personajelor literare – și, prin extensie, funcția scrierilor înseși – ținând cont de potențialul lor sugestiv, directitudinea de tip militantist fiind incompatibilă cu o relație favorabilă, care mizează pe deschiderea participativă, și nu pe îndoctrinarea citiorului:

”Înfățișând un obiect, un eveniment sau un personaj, scriitorul nu emite o teză, dar provoacă cititorul să o formuleze: el propune, mai degrabă decât să impună, își lasă deci liber cititorul și îl incită totodoată să devină mai activ (…) Literatura are de jucat aici un rol special: spre deosebire de discursurile religioase, morale sau politice, ea nu formulează un sistem de precepte; din acest considerent, ea scapă cenzurii care se exercită asupra tezelor formulate în toate scrierile.” **[p.74-76]

 

Demonstrația lui  Tzvetan Todorov este susținută și de valorificarea ideilor lui Richard Rorty. Rorty opinează că rolul literaturii trebuie asociat nu atât cu ideea generalizantă de adevăr sau cu lupta împotriva ignoranței, cât mai ales cu șansa de a depăși egolatria și de a deveni mai empatici. În acest mod, filozoful american readuce în prim-plan o chestiune tratată de Immanuel Kant în Critica facultății de judecare, și anume aceea de ”a gândi punându-te în locul oricărei alte ființe umane”. [p.78] De netrecut cu vederea e faptul că, la finele capitolului, Todorov se desolidarizează de cei care pun sub un mare semn de întrebare importanța unor cărți populare precum Cei trei muschetari sau Harry Potter, teoreticianul francez de origine bulgară apreciindu-le în virtutea capacității lor de a trezi plăcerea lecturii și de a pregăti terenul pentru contactul cu opere de complexitate mai mare.

Ultimul capitol, O comunicare inepuizabilă, evocă la începutschimbul de scrisori dintre Gustave Flaubert și George Sand. Corespondența celor doi autori de la sfârșitul lui 1875 și prima parte a lui 1876 permite descrierea a două moduri distincte de a gândi literatura,  cu mențiunea că nu vorbim de o divergență absolută, în condițiile în care Sand a mărturisit că a fost influențată de autorul Doamnei Bovary în scrierea romanului O inimă simplă. Vrând să vadă omul așa cum este, și bun, și rău, să ajungă în sufletul lucrurilor [p.81-82], Flaubert tinde să-și ascundă cât de mult poate prezența în scrierile sale. Pe lângă acest control al prezenței auctoriale, Flaubert pune adevărul în legătură cu precizia limbajului și cu eufonia scriiturii. Diferă esențial modul în care cei doi literați se raportează la viață: ”Flaubert se comportă ca și cum ar aștepta o existență mai bună, într-un anume dincolo” [p.84-85], pe când Sand e animată de inocenta plăcere de-a trăi pentru a trăi. Depășind acest excurs, autorul cărții Literatura în pericol punctează sumar două posibile soluții pentru problema în discuție. În primul rând, percepția comună asupra literaturii – dar și elevii și studenții – ar avea de câștigat de pe urma utilizării serioase a unor scrieri  de importanță recunoscută pe larg nu doar în cadrul orelor de literatură, ci și în studierea altor discipline, de la psihologie la drept și chiar medicină. În al doilea rând, sistemul supraîncărcat de teorie trebuie reformat prin implementarea unui model centrat pe comunicare, cititorii angajându-se într-un dialog atât cu opera, cât și între ei.

Postfața lui Luigi Bambulea reprezintă un eseu doct referitor la principalele polemici pe marginea artei contemporane, vizând atât nivelul instituțional, cât și dificultăți de ordin teoretic. Cititorul are șansa de a repera Literatura în pericol în contextul operei lui Todorov, dar mai ales în cel al eseisticii franceze din ultimele decenii. Sunt prezentate informații relevante și cu privire la receptarea de care a avut parte volumul; e de reținut că, în ciuda interesului pe care îl presupune subiectul asupra căruia atrage atenția Todorov (o asemenea polemică aflându-se în fază germinativă*** și în spațiul românesc, observă postfațatorul) Literatura în pericol nu a declanșat reacții de amploare.

Așadar, lucrarea lui Tzvetan Todorov se impune prin concizie, consistență informațională și de idei, scriitură care confirmă o inteligență manifestată neostentativ. Autorul dă dovadă de luciditate, oferind o imagine în care gravitatea faptelor nu este atenuată, dar nici exagerată în maniera frecventelor discuții care proclamă sfârșitul iminent al civilizației cărții. Soluția înaintată – una previzibilă –  este în fond îndrăzneață, eventuala ei realizare echivalând cu o turnură majoră care s-ar putea dovedi o alternativă fericită pentru actuala stare a literaturii  în sistemul educațional, însă și la celelalte niveluri ale comunității umane.

 

Referințe bibliografice:

Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, București, Editura Nemira, 2015.

Tzvetan Todorov, Literatura în pericol, București, Editura Art, 2011.

 

Note:

* Utilizăm îmbinarea având în vedere accepția dezvoltată de Roger Scruton în Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți (Ed.Humanitas, 2011). Scruton se plasează în tradiția care contrapune cultura populară culturii înalte, cea din urmă fiind elitistă prin definiție șinecesitând o pregătire intelectuală cât mai avansată.

 

** Dat fiind că, de-a lungul eseului său, Todorov nu s-a limitat la exemple din literatură, ne permitem să facem următoarea trimitere, care probează valabilitatea punctului de vedere împărtășit de autor și în contextul discursurilor asociate altor arte. Mai concret, e vorba de respingerea tezismului și a operelor ce restrâng posibilitățile de implicare creativă a receptorului. Iată ce notează cineastul rus Andrei Tarkovski în jurnalul său de creație, Sculptând în timp (Ed.Nemira, 2015):”Când nu se spune totul despre subiect, rămâne posibilitatea de a mai reflecta. Altfel, concluzia i se prezintă spectatorului de-a gata, fără nici un fel de efort de gândire. Spectatorul nu are nevoie să primească o concluzie nemuncită.” [p.24]

 

*** Amintim aici că Solomon Marcus a scris unele articole de rezonanță despre neajunsurile manualelor de literatură română. Alt exemplu este al criticului Alex. Ștefănescu. Acesta a inclus în volumul Ceva care seamănă cu literatura (dedicat unor cărți ratate), apărut la Editura Știința din Chișinău, și un text referitor la manualul de limbă și literatură română pentru clasa a VIII-a, implicit la exercțiile pe care trebuie să le realizeze elevii după ce citesc poezia Lacul de Mihai Eminescu.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *