Margento. Lecții de jam session poetic

Margento. Lecții de jam session poetic

Autor: Nina Corcinschi

Chris Tanasescu, împreună cu trupa sa de jazz-rock Margento, lansează, prin poemul graf, o direcție douămiistă de extremă. În  volumul bilingv Nomadosofia. Poem graf (Nomadosophy: A Graf Poem) (Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2012), Margento propune spectacol total şi fuziune artistică fără frontiere. Poezia trece în ritmuri de jazz-rock și izbucnește imagistic în linii și forme de pictură suprarealistă. Limbaje și idiomuri care mai de care mai pestrițe se împletesc într-o orhestră multivocală, în care distincțiile se operează cu greu. La splendida  „operaţiune”, trupei i se alătură o suită de scriitori, traducători şi cântăreţi  de pe mapamond (Jerome Rothenberg, J. D. McClatchy, Saksiri Meesomsueb, Albert Goldbarth etc.),  demonstrând puterea de flexibilitate şi proliferare a actului cultural. Poezia graf, experimentată pe principiile grafurilor matematice şi jam session, execută dislocări rapide de la reguli şi canoane estetice …şi reconstituri sărbătoreşti. Elitismul mixează îndrăzneţ cu producţia pop, elementul naţional cu cel occidental, spaţii şi timpuri se recontextualizează  în cele mai surprinzătoare registre stilistice, dominate de aliteraţii şi cacofonii.  În stilul Margento, un hipermanierism al formelor tradiţionale româneşti ar arăta tocmai aşa: „Ia mai zi din grătărel/ şi-mi mai cânt un păhărel: Trai neneacă, hop şi hopa,/ viaţă dulce-n europa!”

Termenul de „graf”, semnala Iulia Militaru coperta a patra, depășește exercițiul de proliferare textuală, „prin relațiile extratextuale pe care le dezvoltă și le presupune tehnica de construcție a unei creații de acest tip”.  Așadar, o poetică în care, dincolo de experiment artistic radical, se fac salturi extreme în realitate și se scot la iveală  trăiri intense din chiar miezul apocaliptic al existenței. O existență concretă, cu malformații năucitoare: „În foametea de după războiul cu americanii/ oamenii audesfundat trotuarele și-au început/ să planteze acolo orez – copii fugiți de la școală,/ soldați lăsați la vatră, prostituate rămase/ fără obiectul muncii lucrau din greu pentru un bol de mâncare;/ gropile din asfalt și noroiul sunt încă acolo/ mici morminte pentru memoria mea plină/ cu copii mâncați de străini/ în timpul foametei programate de Stalin/ în Moldova, după al doilea război mondial./ Îi car peste tot/ îngropați adânc în creier,/ dar acum mi se ridică iar, deodată, în gânduri,/  mijindu-și ochii printre gene la picioarele/ ce-mi prind din nou rădăcini prin trotuar” (Chris Tănăsescu, Mori și mănânci (din suita saigoneză)).

Cris Tănăsescu nu fuge de realitate în universurile compensatorii ale artei,  el  aduce realitatea în vârtejul conexiunilor de forme, stiluri, maniere artistice, pentru a-i potența semnificațiile, pentru a-i concentra esențele. Date istorice, politice, extracții din cotidianul pur, impresii de călătorie, de lecturi etc. intră în subtile combinații intertextuale, sunt puse pe voci și ritmuri cât mai excentrice, demonstrînd puterea artei de-a se reconstitui din cele  mai diverse și apoetice forme.

Scoasă din tipare canonice și adusă la focul inspirației, vechea literatură germinează muguri noi. O „recumpărare a paradisului”, într-o stihie de sensuri eretice, convulsive, puse pe ritmuri de jazz-rock e Cîntarea cântărilor, cântărețul irigând din plin textul cu ironie și umor: „Venea-n Saigon o ploaie iarăși/ ca o cortină albă. Cântam pe stradă un ritm de rhythm/ ’n’ bluesc, zise Alec/ cu Tina suindu-i-se în cap/ prin barbă, ca-n copac./ Kapoc copac, începu Chris/ să frece mințile/ prin vis a’celor care trec/ pe motorete-n somn/ o lume-ntreagă adormind/ cu capul pe ghidon/ dar vaccinată anti ghini/ on fără vreon zvon/ de-a se ciocni cu vreun vecin/ ci patinând prin bălți/ de hipno-drum pe roți de scrum/ și-aromă de marijuana./ Ce faci, Grigore, zise Baicu/ cu clapa prinsă-n lotus,/ privind cum ploaia amestecă vopselele pe pânză./ Păi fac ce fac demult, recu/ perez, răscumpăr para/ disul, visul lui Chris, para/ zisul, apa de ploaie,/ spuse pictorul trântind/ o pânză peste tobe/ și explicându-i din gesturi porto/ ricanului că va picta/ bătând în ritmul trupelor/ unite-n stradă-n ploaie/ urzind ogoind ugwae mar/ gento gint-a buhei (…)” (Margento). Din acest halou de imagini, cărăra li se refuză deliberat claritatea și sensul convențional, izbucnește compensatoriu forța ritmului, a sunetului esoteric, a viziunilor vii și scăpărătoare.

Cu un aer de mag, Chris Tănăsescu mânuieşte instantaneu pensula, creionul, tastatura, acordeonul, efectuează piruete de dans exotic etc., rezultând din acest exerciţiu o  poezie-spectacol, cu ritmuri, viziuni şi efecte polifonice colosale. Un produs alchimic, halucinant, dar şi inteligent, polemic,  superironic –  „marfă pentru oameni vii, frământaţi şi enormi” (Felix Nicolau).

 

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *