Marin Sorescu şi poemele sânilor

Marin Sorescu şi poemele sânilor

Sorescu

Citind poezia lui Marin Sorescu am constatat că fascinează, marchează în primul rând poemele din 1996, acea seninătate cu care e gândită şi întâlnită moartea. Dar astăzi nu despre aceasta am să vă vorbesc. Am să vă vorbesc despre o altă ipostază a poeziei lui Marin Sorescu, una senzuală, erotică, organică, plăcută, dacă vreţi. E vorba despre o dimensiune în care corporalitatea feminină apare în forma ei naturalistă, dar deloc pornografică, o dimensiune a descoperirii celuilalt, care este femeia, acea fiinţă complementară prin diferenţa-i: „Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva/ Dintr-o coastă a lui Adam./ Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,/ Încât chiar în clipa aceea/ Şi-a pipăit coasta imediat următoare,/ Simţindu-şi degetele frumos fulgerate/ De nişte sâni tari şi coapse dulci/ Ca de contururi de note muzicale (Adam).

Citim la Sorescu şi devenirea ginică prin corporalitatea sa specifică: „Fetiţei îi răsărise sânii/ Pe neaşteptate./ Credea ca s-a lovit cumva,/ Că sunt doua umflături,/ Două cucuie/ Şi tot aştepta să dea înapoi/ Dar sânii creşteau, creşteau/ Şi fetiţa împreună cu ei,/ La umbra lor parfumată,/ Ajungând fată mare,/ Şi, înţelegând, până la urmă,/ Că nimic nu mai dă înapoi/ Odată ce-a apucat să dea înainte” (Candoare).

Ipostazele poetice, în care apar cele două părţi corporale hrănitoare la o anumită etapă a vieţii, dar şi dătătoare de senzaţii şi plăceri veneriene, sunt diverse şi pline de farmecul lor: Iată femeia seducătoare: „Pieptul tău se umflă gata să sară la mine,/ Se dă la om vasăzică,/ Ţineţi sânii cocoană în lanţ,/ Că acum or să sară/ Peste uluca bluzei” (Ninsoarea). Femeia-marială, Madona: „O stea m-a călăuzit la aceşti sâni,/ Ca la două, albe, muşuroaie cu minuni […]/ Îngenunchez la sânii tăi, ca magul,/ Şi nu mai pot de dragul lor, de dragul./ În ei furnicile lucrează de cu noapte,/ Furnicile care dau lapte […]/ Obrazul lasă să-l îngrop în sâni,/ Ca-n două muşuroaie cu minuni,/ Mormântul din care, fără-a osteni,/ Voi învia a treia zi” (Muşuroaie). Femeia hrănitoare, o alma mater cu sensul cel mai direct posibil: „Ard într-o candelă, şi ceea ce sfârâie/ E laptele din sânii tăi,/ Curat, alb şi mătăsos izvor,/ În care se scaldă sfânta ardere/ A unei minunate părţi a lumii” (Lângă izvoare). Femeia sinonimă cu natura, dar cu o natură sălbatică, o natură-zvâcnet, deloc idealizată ca în cazul cu Femeia-floare, Femeia-taină, nu, e femeia-stihie: „Ieri doua căprioare ne-au tăiat drumul,/ Săltând sprintere una alături de alta,/ Ca doi sâni. Doi sâni ai naturii mame./ Şi-am pus fruntea înfierbântata pe golul/ Dintre cele două căprioare” (De dragoste). Şi astfel, dragă femeie „Rămâi sculptată în aer”(Despre mâini).

Or, la un moment dat, naturalismul alunecă într-o firească sculptare poetică a acestei corporalităţi: „Eşti ca o marmură/ Care-a fost la mare astă-vară./ „Am fost”. „Cu cine?”. „Cu întreaga carieră”./ Şi sânii – sunt de tăiat respiraţia cu ei./ Eu sunt numai tăieturi (Glezne fragile).

Dar vine şi constatarea realistă că „Orice femeie e o Ana/ În zidul altei mănăstiri” (Lumina dată la rindea). Un zid în care, cum zice balada populară „Zidul rău mă strânge, Ţâţişoara-mi plânge”.

Poemele sânilor, cum le-am zis noi, sunt de o frumoasă organicitate şi naturaleţe, deşi ar părea ciudat să devină un subiect de cercetare, dar tocmai acolo pot fi găsite multe direcţii de studiu literar, astăzi în lumina mai noilor teorii ale corporalităţii culturale în general şi a celei literare în particular.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *