Moni Stănilă. Cele două inimi ale sufletului

Moni Stănilă. Cele două inimi ale sufletului

După publicarea a două volume de poezie, Moni Stănilă debutează în proză cu romanul Al 4- lea (Bucureşti, Tracus Arte, 2013), impunând convingător în spaţiul nostru literar scriitura cu miză teologică. Al 4-lea este o naraţiune cu experienţe-limită deopotrivă corporale și spirituale.  Trăiri plenare şi tensiune maximă în tot ce se întâmplă acolo. Personajele, el şi ea, au de trecut râuri şi ţări, pentru a scăpa de autorităţi. Accentul romanului însă cade pe parcursul iniţiatic al sinelui ce trăieşte marea și dramatica întâlnire cu celălat. Nu e vorba de altul. De celălalt, contopit cu sinele într-o legătură „de viaţă şi de moarte”. O carte aşadar  despre iubire, în sensul ei profund şi total, despre care puţini mai ştiu (și mai scriu) azi. Mai întâi, iubirea ca acceptare, apoi ca identificare totală (Că nu mai înţeleg cine e cine. Eu şi dublura, el şi dublura), dislocare de sine (Ce s‑a scurs din mine de am rămas goală?) şi dăruire supremă (Să îmi aduci hârtie, spun, acte, vreau să îi las inima mea). Etapele şi formele de manifestare ale iubirii indică o erotologie mistică[1], în care sufletul parcurge o ascensiune către sine, pentru a cunoaşte extracţia divină a iubirii. Traseul este lung, chinuitor şi plin de încercări. Prima condiţie spre revelaţia mistică este suferinţa purificatoare. La început, un pericol de moarte uneşte 2 persoane, 2 străini de fapt, într-un act disperat de supravieţuire. Ea îşi pune viaţa în mâinile lui, a salvatorului său întâmplător, cu încrederea absolută pe care o ai fie într-un om apropiat pe care-l cunoşti de-o viaţă, fie în necunoscutul care te salvează într-un moment de mare cumpănă, devenind parte din tine: „Iată omul care nu m‑a lăsat să mor şi care de acum nu mai poate trăi. Din cauza mea. Îi zâmbesc cu buzele, cu sprâncenele, cu ochii. Ca unui asemenea”. Cei doi fug de autorităţi zile întregi, obosiţi, slăbiţi, cu bucăţele de ciocolată drept hrană şi cu apă pe unde apucau vreun izvor. Suferinţa femeii e agravată de rana de la picior, care împuşcă în creier ca o a doua inimă. Cel de alături îi alină cum poate durerea, fără să se abată nicio clipă de la traseul istovitor. Salvarea se întrevede într-o căsuţă de pe un vârf de munte, un climax simbolic al suferinţei la limită cu moartea. Acolo, el şi bătrânul (gazda de pe munte) luptă pentru viaţa femeii, curăţindu-i rana şi potolindu-i cu greu febra devastatoare. Ieşirea din delir și convalescența este semnalul că purificarea trupească s-a produs, urmând cea de-a doua condiţie/etapă – iniţierea mistică şi religioasă. La înălţime (un loc simbolic al revelaţiilor), în sihăstria din inima munţilor, viaţa este trăită în sensul ei primordial, mitic. Suavităţile abundă  în acest spaţiu maturat al reflecţiilor despre Dumnezeu şi sfinţi,  al amintirilor din copilărie, dar şi al plăcerii de a se înfrupta din mâncăruri fruste şi a întâmpina anul nou sub cerul liber. Fericirea se lasă descoperită în valorile simple ale vieţii. Armonia spiritului cu ritmurile naturii, retragerea amniotică într-o epifanie a rânduielilor naturale în care bucuria vine de la soare, plante, aer, de la mesele simple şi ceaiul îndulcit cu plante, îi dau femeii de pe munte sentimentul eternităţii şi al împlinirii. Departe de oameni şi de provocările lumii moderne, existenţa se distilează în esenţele ei cele mai pure, iar din străfundurile fiinţei răzbate candoarea copilăriei: „Găsesc o bobiţă de fasole atât de mică încât îmi vine să o pup. Îi zâmbesc şi îmi aduc aminte cu cât respect păstram mai demult, în altă vreme, în altă viaţă, o ridiche pupată pe masa din bucătărie. Apoi a venit un musafir şi a mâncat‑o. Ridichea pupată”. Zilele trec în intense revelaţii spirituale şi sufleteşti. În reflecţiile personajelor de pe munte, ritmurile cotidine îşi dezvăluie rezonanţele cosmice, iar prezentul intră într-o alchimie a eternului cu înţelesurile vii, imediate, în veșnice mișcări concentrice. Ce se întâmplă astăzi s-a mai întâmplat cândva, în scenarii similare, iată de ce dimensiunile temporale nu au exactitate, cele geografice nu au relevanţă, nici măcar identitatea personajelor nu merită a fi subliniată, decât prin apelative: eu, el, bătrânul şi, bineînţeles al 4-lea – şansa ta de umanitate firească, tolerantă, solidară, deschisă spre iubire, adică „modelată exact după firea cea dintâi a omului”. Fără experienţă, spune Georges Bataille, n-am putea vorbi nici de erotism, nici de religie[2]. Iată de ce, doar pornită „din dosul frunţii”, trecută pas cu pas prin filtrul experienţei, resuscitată printr-un act de voinţă, iubirea mistică îşi dezvăluie infinitele halouri de sensuri. „Dumnezeu nu poate fi nici unul, că unul nu poate iubi. Nici doi, că doi se iubesc doar unul pe altul, între privirile lor nu încape altcineva, sunt cele două puncte ale liniei, spun. Trebu­ie să fie trei, clar că trei. Unde sunt trei, încape şi al patrulea.” Acesta pare a fi axul filozofic al romanului. Al patrulea este străinul pe care ajungi să-l accepţi şi să-l iubeşti ca pe-un aproape, iar aproapele – ca pe tine însuţi, cum îndeamnă Biblia. Şi nu e deloc uşor. Convertitul la creştinism, Nicolae Steinhardt ştia ce spune din închisorile în care l-a îndrăgit pe Dumnezeu: „Ce este sfințenia? Nu cred că stă în a-ți face o chilioară strâmtă pe un vârf de munte și a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvorî într-o chilie, o cameră, o celulă pe viață; ori a-ți lega piciorul cu un lanț de un zid de piatră; ori a-ți trăi viața pe un stâlp, cocoțat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ ușoare, brute ale sfințeniei. Adevărata, marea sfințenie, de neînchipuit de grea este să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți sau măcar a te purta cu el ca și cum l-ai iubi ca pe tine însuți. Ăsta-i lucrul cel mai greu, cel sfânt, cel creștinesc, cel supraomenesc…”[3].

Personajul feminin al romanului precizează că nu e vorba aici de o atracţie sexuală faţă de celălalt, ci, ca şi în cazul atracţiei faţă de Dumnezeu – de un „act mental”, de o atracţie spirituală deliberată. Exilul din munţi este unul al purificării, iluminării şi deschiderii asumate către celălalt. Dumnezeul născut în exil (intertextualitatea cu romanul lui Vintilă Horia e o evidenţă) este modelul ontologic al iubirii de oameni, al suferinţei purificatoare şi al sacrificiului pentru ei.

Ultima încercare în acest parcurs al erotologiei mistice este criza sufletească, provocând dislocarea de sine a femeii. Ieşirea din Edenul de pe munte este cauzată de plecarea Lui în lume „pentru a-i pregăti calea”. Ruptura e resimţită sfâşietor, derutant, agonic. De această dată suferinţa trupului (femeia este rănită de urşii din pădure) e în unison cu cea a sufletului. Cele 2 inimi (din piept şi din talpă) bat cu disperare egală. „În timp ce bătrânul se chinuie să mă hrănească, eu încerc să înţeleg de ce cred că EL a murit. Şi ce anume a creat legă­tura asta între noi. Nu e destin, funie sau accident. Nu sunt o persoană care suferă din dragoste. Nu e o poveste de dragoste cu despărţiri dramatice. E altceva. Ceva ce m‑a depăşit. Ceva ce nu înţeleg. Oamenii pierd mult în timpul vieţii. Îşi pierd membrii familiei, iubiţii, prietenii. Unii mor, alţii trăiesc. Şi lu­mea acceptă asta. E un mers normal. E în firea omului. Însă ceva s‑a rupt în mine. De ce? Am din nou senzaţia că eu am coborât şi el a rămas pe munte. Că nu mai înţeleg cine e cine. Eu şi dublura, el şi dublura. Bătrânul se chinuie să mă convingă. E bine. Dar eu acum am altă problemă ce nu ţine atât de EL cât de mine. Ce s‑a întâmplat? Ce m‑a rupt în două? Ce a determinat atacul meu de panică? Ce mi‑a provocat şocul ăsta? Ce m‑a convins că totul e gata? Ce m‑a redus la stadiul ăsta de legumă, de dezră­dăcinată, de nemotivată. Ce s‑a întâmplat cu mine când ceva s‑a (s‑a?) întâmplat cu el? Ce s‑a scurs din mine de am rămas goală? Ce stare sufletească s‑a transformat în stare fizică? Ce e cu stomacul meu? Ce s‑a întâmplat cu gura mea de nu pot vorbi? Ce s‑a întâmplat cu picioarele mele de sunt aşa amor­ţite? Ce bandaje am pe mâini? Ce bandaje am pe picioare? Ce bandaje am pe cap? Ce bandaje am pe piept?”. Aflând de la bătrân că el este conectat la aparate în aşteptarea unei inimi, femeia insistă să-i dea inima sa, reactualizând astfel modelul primordial al dăruirii supreme.

Nu oamenii concreţi contează în acest roman, ci scenariile existenţiale proiectate în universalitate, epifania revelată în plin contengent. Prezentul este proiectat pe o matriță a veşniciei. Pe fiecare sâmbure evenimenţial se adună, miezos, înţelesurile aglutinate din asocieri, comparaţii, rememorări, constatări, analize. În ultimă instanță, nu evenimentul în sine reţine atenţia, ci efectele lui asupra centrilor nevralgici – creierul şi inima. Aflată în situaţii limită, fiinţa umană dilatează timpul cronologic printr-un amalgam asociativ de gânduri, senzaţii, revelaţii şi fărâme disparate de existenţă, adunate firesc în membrana fragilă a unei singure clipe. Precizarea care se impune aici e firescul încorporării acestor puseuri de subiectivitate în cotidian. Mişcarea e organică, fără inserții de simplu decor sau de emfază retorică. Coerenţa poieticii e fără cusur. Gramatica narativă e umanizată în şuvoiul viu al discursului indirect, cu răsucirile lui polifonice: „Ză­pada e mai bună decât apa rece, fiindcă nu aduce alte compli­caţii, deşi apa de iarnă are anumite proprietăţi faţă de cea din vară. N‑am ştiut. E ca un medicament când o bei. Haide fă un efort, câteva linguri, fără hrană nu ne putem aştepta la nimic bun. Zăpada poate funcţiona o dată, de două ori. Ce spaimă au tras, deschide gura. Sigur, niciodată nu ni se va lua asta. Niciodată nu ni se va lua asta. Totul va fi bine, ai încredere. Şi faraon a aflat că Sara şi Avraam nu sunt fraţi, şi după ce a fost supărat, i‑a slobozit”.

Romanul răspunde şi unei curiozităţi: oare cum ar fi dacă dintr-o dată din prezentul tumultos sau banal eşti aruncat într-un timp şi spaţiu mistic, marcat de esenţe primordiale, cu însemne de început de lume? Cum te descurci? Te sminteşti fără tipicurile obișnuite ale cotidianului sau poate îţi place? Orice s-ar întâmpla, „experienţa singurătăţii e obligatorie, ca să înţelegi ca Iacov cu cine şi când trebuie să te baţi”.

Al 4lea” este un roman concentrat şi alert, cu multiple planuri de ficţiune şi semnificare, care se întretaie contopindu-se armonios, o carte care ne convinge că distanţele între timpul prezent şi etern, între contingent şi transcendent, între profan şi sacru sunt fără linii de hotar şi cu multe puncte de intersecţie și transgresiune. Iar întâlnirea cu Celălalt este, întotdeauna, şansa de regăsire a propriei identități în tot ce are aceasta mai luminos şi divin.

[1] Mihaela Ursa, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă. Bucureşti, Cartea Românească, 2012.

[2] Georges Bataille, Erotismul, Bucureşti, Nemira, 2005, p. 46.

[3] Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, București, Humanitas, 1998, p. 135.

 

(Sursă: revista Acolada, nr. 6, 2014)

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *