Narațiunea ca ritual: Punct de vedere de Anatol Moraru

Narațiunea ca ritual: Punct de vedere de Anatol Moraru

Autor: Maria Abramciuc

 

Scriitorul Anatol Moraru își onorează tot mai insistent și mai aplicat proiectul epic: noua sa carte de proză scurtă, Punct de vedere (Editura Junimea, 2017), îi denotă fidelitatea în raport cu propriile mecanisme epice, anunțate acum 15 ani, în debutul său, Nou tratat de igienă. Povestirile incluse în volumul comentat descind din zonele memoriei, naratorul/ naratorii plonjând în propriile spații mnezice, de unde extrag și reconfigurează cu pasiune istorii trăite cândva. Se profilează astfel dimensiunile evocatoare a discursului, intenția reconstitutivă a celui care povestește și care pune în lumină, cu ardoare narativă, o lume simplă, întâmplări insignifiante, la primă vedere, selectate din diverse realități: studențești, rurale, medicale, universitare, scriitoricești sau amoroase.

O altă comedie umană, un gen de balcanitate, constituită din fragmente de existență ordinară sau mai puțin obișnuită, în drame și intrigi de tot felul, apare transcrisă lejer, diluat, în notații ample sau laconice, în expuneri ironice, pe alocuri, caustice sau luând formele unor caricaturi fine. Prozatorul imprimă personajelor obișnuite alură pitorească (Vitalie din A murit Vitalie ca prostu’, Fedica din Sufletul rus, Benedict din povestirea omonimă, Edy Stănilă din Eu și Edy ș.a), provocându-le uneori să povestească. De altfel, discursurile lor sunt înrămate în narațiunea-cadru, naratorul-prim adoptându-și condiția de martor sau de mesager al celor expuse de un alt narator. Procedeul stilistic povestirea în ramă, aplicat cu succes în construirea unor povestiri (Vin tare, Eu și Edy, O întâmplare nocturnă ), devine eficient în contextul proiectării unui topos al povestirii, căci efectul său constă în conturarea spațiului narațiunii, și nu în proiectarea unei tipologii umane. În Vin tare, naratorul își întrerupe voit discursul, inserând, prin analogie, o altă povestire despre aventurile sale în satul Șipoteni, ca în final, la fel de abrupt, să intervină un personajul, studentul Boris, care se include cu un discurs autonom în narațiunea întreruptă a profesorului Dorin Cojocaru. Organizată ingenios ni s-a părut povestirea ce dă titlul cărții, Punct de vedere: trei personaje monologhează, se expun pe marginea unui caz – cel al lui profesorului de engleză Grig, în final, însuși Grig intervine și le ordonează opiniile celorlalți naratori. Perspectivele multiple asupra aceluiași fenomen divulgă diversitatea spațiului uman, timpul narațiunii se multiplică.

Deși subiectele din cele douăsprezece povestiri gravitează în jurul retrospecției, intenția prozatorului nu constă în evaluarea evenimentelor din trecut de la o anumită distanță temporală, ci în modul cum le expune, le organizează scriptic. Anume acest aspect ni s-a părut esențial în economia pieselor epice ale lui Anatol Moraru. Replicile memorabile, acrobațiile, piruetele verbale, autopersiflările atenuează intensitatea trăirilor și constituie o savuroasă țesătură stilistică: „Arătam ca un fraier care a pariat totul pe un cal de curse, doar pentru că acesta se numea Prințesa Orientului” sau „Ca un bărbat care a cunoscut multe victorii, dar și suficiente eșecuri în relațiile cu sexul opus, m-am gândit la început să-mi caut de treabă, oricum doar Snowden putea să afle despre acest șut în fund” (O scrisoare supărată, p. 29).

Trimiterile la uzanțe epice clasicizate (camilpetresciene sau proustiene), pe care scriitorul nu le valorifică din simpla intenție de a le imita, ci pentru a-și accesa memoria literară și a le pune în discuție, discret, creează impresia unui dialog ludic, în esență, cu marele texte ale literaturii (aici, deja, intervine vocea profesorului Anatol Moraru, „om cu lecturi”). „M-am gândit prostește la cum Ahile târa trupul lui Hector prin colbul Troiei”, conchide naratorul din Discurs de adio, pus în condiția să scrie un discurs funebru pentru un oponent (p. 56).  În povestirea Lety, timorat de un posibil deces prematur, personajul-narator afirmă: „Firește, poate fi invocată în replică resemnarea senină a ciobănașului din balada cu oița vorbitoare de limba română, dar acolo e mai simplu, junele n-a vrut să se certe cu Dumnezeu, că doar nu-l chema Oedip”. Este clară și aluzia livrescă din fragmentul „Dacă Iona lui Sorescu vedea până la orizont doar burți de chit, eu vedeam doar pepeni, morcovi, scoici și cratițe. Venere și Madonă, se împlinise visul meu cel tainic, eram pe o plajă de nudiști!” (O poveste germană, p. 106); cea din O scrisoare supărată, „mitul lui Sisif interpretat solo” (p. 29), sau din Punct de vedere: „Mirela mi s-a părut, comparativ cu domnișoarele pe care le-am cunoscut, un lut adamic, din care poți construi o Galatee pentru o viață întreagă” (p. 26).

Observator fin, autorul cărții configurează plastic atmosfera epică, proiectează caractere umane memorabile, ne transpune imaginar în spațiile narațiunilor. Povestește sau mori! – iată sensul comprimat al acestei cărți. Narațiunea ca ritual – anume aceasta este finalitatea povestirilor lui Anatol Moraru, lectorului fiindu-i relevate dimensiunea epică a lumii, spectacolul existențial, hilar și tragic, deopotrivă.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *