Nici literatura poliţistă nu se simte prea bine în România

Nici literatura poliţistă nu se simte prea bine în România

Autor: Felix Nicolau

Dat fiind că civilizaţia românească se află într-un decalaj faţă de cea Occidentală (ceea ce nu-i neapărat rău) şi primele scrieri poliţiste au avut un substrat rural (Baltagul, de M. Sadoveanu). Dar tot în perioada interbelică Rebreanu a produs Amândoi, scriere cu acţiune amplasată într-un mediu perfect urban. Puţin deasupra Balcanilor fiind, într-un spaţiu de multiple influenţe, crime-ul românesc a fost întotdeauna mixat cu metaforic si fantastic. Inclusiv Mircea Eliade a avut scrieri integrabile în acest tipar. Mărgărita Miller Verghy a publicat în 1946, la 82 de ani, romanul Prinţesa în crinolină care a influenţat nenumărate scriitoare în debutul opresiunii comuniste. Mateiu Caragiale a tipărit în 1930 povestirea detectivistică Sub pecetea tainei. Aşa cum se poate deduce din titlu, era vorba despre un mystery old-fashioned de o eleganţă ancien régime.

În timpul dictaturii comuniste, literatura poliţistă şi detectivistică era o specie amfibie, trebuind mai curând să se pitească decât să lanseze ipoteze curajoase. În socialismul multilateral dezvoltat (căci la comunism nu s-a ajuns niciodată), infractorii şi criminalii erau anihilaţi urgent şi expuşi apoi oprobriului public. Toată mişcarea ţinea de propaganda succesului ideologic, deci literaturii nu-i rămâneau decât firmituri. Mai era apoi un concurs între Securitate şi Serviciile secrete capitaliste. Fireşte, după niscaiva complicaţii, întotdeauna ieşeau victorioase serviciile româneşti şi ruseşti. Dintre autorii acestei perioade dificile trebuie remarcaţi Horia Tecuceanu (cu nouăsprezece romane ce propun un protagonist de cursă lungă, vezi Căpitanul Apostolescu şi inamicul public) şi Haralamb Zincă (Pe urmele agentului B-39).

Tradiţia românească a genului este debitoare policier-ului francez, deşi o scriitoare care a dominat multă vreme detectivistica a fost Rodica Ojog-Braşoveanu, puternic influenţată de Agatha Christie. Chiar şi o maestră actuală a genului, Lucia Verona, are un roman, Crimă în centrul vechi, în care unul dintre personaje deţine o variantă neaoşă a hiperonimului: Agata Cristea.

După Revoluţia din ’89, toate genurile aşa-zis „minore” au explodat şi au cucerit piaţa, deşi nu cu acelaşi succes ca în Occident. Cultura română suferă de un complex de inferioritate care, fireşte, se manifestă ca un complex de superioritate. Aşa se face că mainstream-ul rezistă competiţiei. Fenomenul ar fi unul onorant, dacă nu ar fi vorba mai ales despre snobi care cumpără mult, citesc puţin şi înţeleg şi mai puţin…

Un autor de crime interesant este George Arion, vicepreşedintele Clubului Scriitorilor Români de Crime, care încă din 1983, în romanul Atac în bibliotecă, introdusese un detectiv chandlerian în literatura română. Dintre autorii reprezentativi ai momentului ar fi de remarcat Oana Stoica-Mujea, cu Indicii anatomice, 2009, şi Bogdan Teodorescu, cu Spada, roman cu criminali romi şi implicaţii politice.

Renaşterea genului poliţist-detectivistic în România după 1989 a fost spectaculoasă. Tirajele enorme au rezistat câţiva ani în mod natural, apoi încă un număr de ani datorită fondurilor de la buget, după care s-au prăbuşit. Chiar şi aşa, numărul autorilor valoroşi şi al festivalurilor interesante e în creştere. Primul pe listă este plurivalentul Bogdan Hrib, editor, fotograf, profesor de comunicare şi editor. El scrie în serii şi adesea în colaborare cu alţi autori. Filiera grecească, Blestemul manuscrisului (cu Răzvan Dolea), Somalia, mon amour (cu Sofia Matei), Ucideţi generalul, Patimile doamnei ministru, Ultima fotografie. Călător pasionat, el are grijă ca suspansul romanelor sale să fie unul sofisticat şi cosmopolit. Hrib, de asemenea, este la curent cu literatura mainstream, dar şi cu cea SF, aşa că scriitura lui va fi constant complexă şi referinţele culturale rafinate.

Printre alţi autori remarcabili de crime şi thriller se numără Teodora Matei (Cel-ce-simte), Lucian Dragoş Bogdan (Vânătorii de capete), Anamaria Ionescu (Zodiac), Silvia Chindea (Moarte în Peru), Tony Mott (Un glonţ pentru Julieta), Şerban Mărgineanu (Legende urbane) sau George Arion (Detectiv fără voie, după care s-a realizat un serial TV).

Sunt multe argumente pentru piaţa încă verde de carte mystery-thriller din România. Aşa cum spune Alexandru Arion într-o anchetă a suspans.ro, genul este considerat „minor” de critica literară, deci slab reflectat în zona culturală mainstream. În aceeaşi anchetă, George Arion e dezamăgit de reacţia criticii, deşi a abordat în recentele romane teme sofisticate şi importante pentru societatea actuală. Ivona Boitan, autoarea romanului Negru de fum, trăieşte cam aceeaşi stare de spirit. Cum este posibil ca genul crime să fie atât de slab susţinut când însuşi eposul nostru naţional, balada Mioriţa, e o „baladă poliţistă”? Interesantă este şi analiza lui Eugen Ovidiu Chirovici, autor, printre altele, al romanului Hoodoo Creek. El consideră că fiecare scriitor român este o insulă, ceea ce face ca dezvoltarea unor şcoli şi tendinţe să fie aproape imposibilă. Pe lângă antifonarea comunistă, se adaugă, aşadar, şi această insularitate care ne scoate în afara unor trenduri ca „pulp” sau „new noir”.

Dacă UE va rezista, sunt convins că şi genurile aşa-zis minore vor avea un cuvânt greu de spus în viitorul culturii române. Rezultă că ele au încă mai mare nevoie de libertatea expresiei şi comunicării decât mainstreamul. Iată de ce le şi iubim.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *