Olga Căpăţînă, DOBRENII

Olga Căpăţînă, DOBRENII

Afganistan – raza mea sălbatică de soare

 

Partea întâi

În seara zilei de 27 decembrie 1979, la Kabul a început operaţiunea militară ŞTORM-333, desfăşurată de trupele Direcţiei Generale de Cercetare şi de cele ale Comitetului de Stat pentru Securitate al Uniunii Sovietice (KGB). La asaltul Palatului Tajbeg, unde se afla reşedinţa lui Hafizullah Amin, au participat circa cinci sute de militari ai batalionului de musulmani. Adversarii lor au fost peste două mii de soldaţi şi mai mult de două sute de militari din paza lui Amin.

A doua zi, pe 28 decembrie, capitala Afganistanului, Kabul, a fost ocupată de către ostaşii sovietici. ŞTORM-333 a fost o operaţiune militară bine pregătită şi excelent înfăptuită. Acesta a fost doar începutul unui război, care a durat zece ani.

 

***

S-a trezit cântând… Ce mai însemna şi asta? De obicei, prin somn plângea, râdea, zbura, cădea de la înălţime. Iată de ce de multe ori se trezea speriată, cu răsuflarea tăiată. De cântat însă n-a cântat niciodată în somn. Nici în viaţa de toate zilele nu a prea cântat. Şi nu pentru că nu-i plăcea muzica, ci pentru că a înţeles, încă de pe când era copilă, că nu avea acest har. Şi, cu toate că muzica sălășluia în sufletul ei, se străduia să nu cânte, crezând că dacă ar fi încercat să dea frâu liber vocii sale, ar fi speriat cioroii din vârful salcâmilor din vecinătatea casei părinteşti.

La şcoală, profesoara de muzică a obligat-o să cânte în cor. Şi cine ar fi putut-o convinge pe această devotată executantă a directivelor partidului că Lina Dobre nu avea  de auz muzical? Însă frecvenţa obligatorie, asta era legea. De două ori pe săptămână, după lecţii, toţi elevii cântau în cor. Osanale aduse atât marelui partid, cât şi măreţului, nemuritorului conducător. Iar ea, fiind o elevă sârguincioasă la toate disciplinele şcolare, se străduia din răsputeri şi la cor, răcnind la repetiții cât o ţineau bojocii.

– Dobre, mai încet, nu ţipa!

– Dacă am venit să cânt, apoi cânt, că doar nu m-aţi chemat aici de flori de cuc, Galina Andreevna.

– Te-ai auzit vreodată cântând?

– Da, m-am auzit o dată, când am cântat în pădure, împreună cu privighetorile, dar ele s-au speriat, nu ştiu de ce, şi au încetat să mai cânte. M-au ascultat doar ciorile.

Elevii au izbucnit în râs.

– Dacă nu vei cânta mai moderat, te voi alunga acasă şi-i voi spune directorului că te ești obraznică.

– Bine, Galina Andreevna, atunci îi voi cânta tovarăşului director solo şi el va hotărî ce urmează să facem.

O asemenea confruntare a unui pedagog cu vreun elev nu a mai avut loc până atunci în şcoală. Partea bună a fost totuşi că Lina a scăpat de obligaţia de a frecventa corul şcolii, iar faptul că a ocupat locul întâi la o competiţie raională de tenis a contribuit la soluționarea unor probleme, pe care le-ar fi putut avea.

Şi chiar dacă nu avea auz muzical, încă de pe când era mică, învăţase un cântec, pe care îl ştia până la capăt: „La Nistru, la mărgioară”.

Pe la vreo patru anişori, se îmbolnăvise. Avea febră și ardea toată. Maică-sa Nadia o legăna pe braţe şi-i şoptea ceva cu drag. Apoi punea o pernă pe picioare, o culca pe ea şi începea a cânta:

 

La Nistru, la mărgioară,

Of, şi iară of,

S-au strâns fraţii grămăjoară,

Of, şi iară of,

Printre ei şi-o surioară,

Of, şi iară of…

 

De atunci a memorizat cântecul şi-l îngâna ori de câte ori rămânea singură sau o cuprindea dorul. Dor la vârsta copilăriei? Dar, de ce nu? Dor de cântec, de poezie, de primăvară, de lăcrimioare, de mâinile mamei, care nu prea aveau timp s-o mângâie.

Şi așa s-a trezit cântând. Ce-o mai fi şi asta? A bucurie, a necaz? Ar fi trebuit să se ridice deja din pat. Dar unde să se grăbească, de ce?

S-a întins, încât i-au trosnit oasele. S-a mişcat spre marginea patului, s-a ridicat şi a intrat agale în bucătărie, ca să-si prepare o cafea. A deschis uşa balconului. Păsările ciripeau pe ramurile pomului ce se înălţa, vroind, parcă, să-i ajungă până la geam. Se lăsă învăluită de aerul proaspăt, înmiresmat, de floarea vişinului ce-i bucura ochiul prin fereastra deschisă. Deodată sună telefonul. Să răspundă? De la o habă de vreme, de când a ieşit la pensie (pensie, la 40 de ani – aţi mai auzit de aşa ceva?), nu prea o interesa cine telefonează, dar nici nu prea o deranja nimeni. A schimbat numărul de telefon şi l-a dat doar apropiaților şi prietenilor. Încet, ca o femeie împăcată cu soarta, a întins mâna şi a ridicat receptorul.

– Buna mea, Lina, azi vin la tine, vom fi toată ziua împreună!

A zâmbit. Glasul de clopoţel al nepoţelului de la fratele ei   Petru o făcu să înţeleagă de ce cânta în vis. A uitat imediat de piroteala în care se afla:

– Dulcele meu, mi-e dor de tine, Vino mai degrabă.  Cam pe când să te aştept?

În receptor s-a auzit o altă voce:

– Lina, poate vii tu la noi. Toată ziua vom fi ocupaţi, seara suntem invitaţi la o petrecere, iar Dumitraş nu vrea sa meargă la grădiniţă.

Era Pavel, fiul cel mare al lui Petru. Avea o voce plăcută, puţin rugătoare, şi de aceea părea mai moale ca de obicei.

– Vin, dragule,  de ce să nu vin?

– M-am gândit şi eu că poate eşti ocupată.

– Ce preocupare poate fi mai importantă decât cea pentru iubitul meu nepot?

– Vino acum! auzi in receptor vocea nepotului, care  deveni mai insistentă. Reuşeşti într-o jumătate de oră?

– Nu fi obraznic, sunt încă în pat. Voi fi într-o oră.

Toată ziua s-a simţit fericită. A fost cu Dumitraş prin magazine, apoi au pregătit împreună prânzul, au mâncat și   au ieşit la plimbare în parcul „Valea Trandafirilor”, unde erau mulţi salcâmi, care-i aminteau de copilărie, de Nistru, de pădure.

Seara, după cină, Dumitraş a rugat-o:

– Spune-mi, te rog, o poveste.

– Culcă-te aici, lângă mine şi ascultă:

A fost odată, o floare frumoasă

Cu voce duioasă.

Şi-acea fată-floare l-a iubit pe Soare:

În zori se trezea și îl întâlnea,

Soarele-o privea și, cu raza sa,

O tot mângâia și-o tot încălzea.

Pe zi ce trecea, floarea se făcea

Tot mai frumoasă , tot mai mlădioasă,

Cine-o cunoştea se tot minuna

De frumoasa Floare, ce-l iubea pe Soare.

Şi de dragul lui, de dorul Soarelui,

Pleata-i strălucea, gura îi râdea.

Şi-l chema, chema, dar el nu venea,

Şi-i vorbea, vorbea de dragostea sa.

El nu răspundea și se ascundea

După negrul nor, să uite de dor.

Biată floarea mea nu înţelegea:

De ce tot tăcea, dacă o iubea?

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *