Pink literature sau poezia în dresuri roz într-un poem de Muşina

Pink literature sau poezia în dresuri roz într-un poem de Muşina

Şi după ce iese din clădire, portăreasa ia un scaun, se duce la statuia lui Eminescu, îl leagă la ochi cu baticul negru pe care-l are în mână. Ca să nu se vadă că cineva i-a colorat ochii cu o cariocă roz.

 un cristian, „Morţii mă-tii”

MusinaPoeziaMoartea

Nu l-am cunoscut pe Alexandru Muşina… Dar ştiu că a debutat în literatură în anul în care mă născusem eu – 1982. Astăzi e un alt peisaj literar, cu alte nume şi alte cărţi. Un peisaj reconfigurat şi de Muşina, fiind produs şi el de acesta, la rândul său. Mai jos mă voi referi la un poem semnat de acest scriitor, un text simptomatic, după mine, pentru poezia română la zi şi nu numai pentru poezia română.

Adrian Dinu Răchieru scria că Muşina „persiflează poezia în «Poezia în pijama roz»”, Grigore Chiper constata şi el, referindu-se la ciclul „Poezia în pijama roz”, că aici „apar toate însemnele unei poezii numite – atunci când trebuie definită lapidar – a cotidianului.” Paul Grigore, referindu-se la ultima strofă a poemului, anunţă „o modalitate sui-generis de demistificare a puterilor demiurgice ale Poeziei”. Or, „Poezia în pijama roz” e mai mult decât un text ludic despre trăirile poetice ale unui eu intim. E un manifest, mai bine zis, un text-diagnoză a unei epoci în care poezia (literatura) e alta.

Într-un interviu acordat Doinei Ioanid, pentru „Observatorul cultural”, Muşina constata: „acum 30 de ani (se sperie gândul!), într-o perioadă în care se scria numai despre ere şi sfere (Ioan Alexandru cu imnele, Nichita Stănescu cu Necuvintele), am pledat pentru poezia cotidianului, adică să scrii despre lucrurile care-ţi sunt realmente apropiate. Şi am avut dreptate. Dar nu eu am creat trendul, eu doar l-am sesizat mai repede. Acum s-a ajuns la ceva cam departe de poezia de vârf, la manelizarea autenticităţii, a poeziei cotidianului, a poeziei biografice. La iluzia că tot ce spui şi tot ce ţi se întâmplă (gândeşti, simţi etc.) ţie este interesant, original şi-i interesează şi pe ceilalţi. Că e poezie. Păi, asta-i „poetică” de manelist!” Or, din extrema astrală, pe de o parte, şi dulceag-lirică, pe de alta, s-a ajuns la poezia ce ar putea să impună să asculţi tot până la orice, chiar şi să te şi înjure, căci aşa i-o fi venit autorului (sudalma ca cealaltă faţă a pateticului sau, cum zicea Borges, „brutalitatea e o modalitate a patetismului”).

Astfel, să o luăm la rând, căutând subtexte şi intertexte, evitând rumenul unei literaturi ca pâinea caldă (bună şi gustoasă) sau al obrazului de fată tânără (sânge cu lapte, vorba ruşilor). În poemul lui Alexandru Muşina, „Poezia în pijama roz”, poezia, în urma schimbării de design vestimentar sau de paradigmă, pare să poarte alte haine şi preferă alte culori (nu kaki-ul unui cotidian, deşi se anunţă o poezie a trăirilor curente). Pembe, culoarea roz a bumbacului din care se fac, de obicei, pijamalele, devine culoarea poeticului cotidian: „poezia în roz […]/ ea este chiar/ în aceste fibre de/ seară”. Calmul şi relaxarea ca imperativ poetic uimeşte iniţial, pare un anacronism, azi când toţi pretind că scriu „tare”, fără eufemisme conceptuale sau de limbaj, dar înţelegi că este o mască sau o (im)posibilitate poetică spre care se tinde (autosuficienţa pretinsă faţă de vreo poetică literară a trecutului, negarea obligaţiilor literaturii de ieri etc). Festivul retoric şi pateticul patriotard, militant al poeziei de vitrină nu mai sunt acceptate, aşa încât vechea M(ed)uză se îmbunează, domesticeşte, îmbracă pijama, acea haină de somn, de purtat doar în casă între intimi. Ochelarii roz ai poeziei „leşinate” de ieri le-a moştenit prin testament, dar, afirmă ea, poezia cea nouă, că acceptă moştenirea doar pentru a o persifla sau chiar înjura, unicele modalităţi de afirmare sau „parvenire” literară. Dar nu e vorba de o poezie domesticită, ci chiar domestică, de care scriitorii sunt conştienţi, astfel, intervine elaborarea, cea care simulează şi încearcă să ascundă rozul pijamalei poetice.

Poezia „creşte napi” (plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze crescute în formă de rozetă, cu rădăcini cărnoase de culoare albă sau rozalie). E o poezie făcută, de cele mai multe ori, de poetul nap, alias tipul foarte sărac, din marginea economică a societăţii. De aceea şi ea, sărmana, „creşte napi în spatele casei”, aşa cum acesta îi este locul rezervat pentru activităţile ei poetice, timpul fiind şi el nocturn, departe de ochii şi activităţile lumii. Siropismul vechii poezii pastelate mai stăruie, doar că vine dintr-un „zahăr incert rafinabil totuşi”, poate fi şi un siropism al mizeriei, al extremismului de limbaj, ca o altă faţă a dulcelui, un fel de dulce de ardei iute sau de usturoi mâncat de dimineaţă înainte de a intra în transportul public.

Iubirile poeziei trandafirii sunt şi ele de alt ordin, ele „iubesc” altceva, mai bine zis „gemul de mure”, o masă gelificată, fiartă de o altă existenţă şi cu un alt „zahăr incert” (probabil cel extras din napi). E poezia care admiră „scenele/ de gen dar nu/ prinde nicicând începutul”, adică niciodată nu caută originea lucrurilor, e o poezie de constatare şi admirare, deloc de uimire, acea mirare în faţa miraculosului, unica nedumerire ţine de faptele împlinite: „priveşte mirată la farfuriile/ sparte şi calcă/ cu grijă să nu îşi/ rănească picioarele desculţe şi/ foarte subţiri”. Un fel de poezie ce se salvează în primul rând pe sine din mijlocul bătăliilor amoroase, adică le evită, undeva o poezie manieristă, stilizată, grijulie cu propriul corp şi limbaj. De aceea „poezia în pijama roz nu/ ajunge niciodată la semnalul/ de alarmă”, comoditatea ei este una casnică, comodă, astfel, „ea nu/ poate crea evenimente feroviare” şi de niciun fel. „Ea/ poate doar flutura batista de la/ fereastră deşi/ nimeni nu a rămas în gară”, adică un vechi obicei sau tic care nu îşi mai are obiectul pasiunii, adică sensul poetic şi de orice fel.

Natura poeziei şi poezia naturii nu mai sunt de mult aproape sinonime. Acest tip de poesis, deja scris cu minusculă, „cumpără doar/ conserve cu eticheta/ udată de ploi doar/ aşa simte că/ natura încă există” (aici mă gândesc la poezia cu gălăgioase sensibilităţi ecologice a autorilor urbani). Tot ea, poezia dichisită în ceva de culoarea unui roşu foarte deschis, până la spălăcit, „ştie că ursuleţii nu/ sunt decât nişte biete/ desene imprimate aşa/ să distreze copiii”, or, vechile simboluri s-au tocit, s-au limitat la contexte din cele mai banale ale existenţei de consum sau poate nici nu au fost ştiute, învăţate (să nu examinăm toţi poeţii la cunoştinţele lor de cultură generală).

În acelaşi interviu acordat Doinei Ioanid, Muşina afirma că „din păcate, începând cu romantismul, s-a răspândit o imagine falsă a poetului, care doar se exprimă, care cântă ca pasărea pe creangă, cum spunea Goethe, sau, vorba lui Lamartine, face poezie cum face găina ouă. Asta a devenit un loc comun al înţelegerii actului poetic atât în şcoală, cât şi în societate”. Oniricul poetic se anunţă abolit, dar ideea de poet ca centru al unei societăţi (nu doar culturi) e respinsă cu desăvârşire. Or, literatura roz-bombon sau de culoarea nouraşilor, literatura visătoare şi în maniera unui American dream, este încă o prezenţă impunătoare. Iar Rosinele, Rozinele şi Rozitele mai sunt cântate şi nu neapărat în maniera unui Beaumarchais sau Rossini.

Există, în acest sens, o „oboseală” în literatura şi cultura română de culorile şi tonurile pastelate ale unei existenţe de mofturi parfumate băgate între coperte (capricii, fie şoptite pudic cu voce de fată mare, fie urlate de poeţii ce se vor gangsteri de limbaj). În poezia basarabeană se întâmplă la fel. O citim, această saturaţie şi oboseală la mai mulţi autori şi autoare: „Decât aşa … (Fie ce-o fi, vă spun!)/ Nu e de glumă, se îngroaşă treaba./ Parcă-am bea apă şi-am mânca săpun,/ Vorbim cu balonaşe roz,/ Degeaba!” („Decât aşa”, Eugen Cioclea); „insomnia e un fel de protest/ împotriva viselor abundent/ colorate în roz” („chiar dacă insomnia e un fel de protest”, Lorina Bălteanu); „mai bine ai trăi doar în vis/ acolo naşti prunci/ îi mângâi îi legeni îi creşti/ aduni larma în linişti/ sublime/ o pui în plicuri roze/ şi o trimiţi aiurea” („mai bune ai trăi doar în vis”, Emilian Galaicu-Păun).

Într-un sfârşit, înţelegi că şi Muşina nu se referă doar la poezia leşinată a rozului dulceag, ci şi la rozul de pijama, de casă a poetului/ poetei comod/e, care, târându-şi ciupicii moi până în patul cald şi moale, privind ştirile de la ora şaptesprezece, creează o poezie mizerabilistă, pozând printr-o existenţă hard, prin subiecte grele, gândite de sub plapuma călduţă a comodităţilor sale (statut, carieră, promovare, vânzări, premii, alias notorietate de marketing etc.). E şi poetul metrosexual, nu atât urban, cât urbanizat (nu există fiinţă mai urbană decât homo provincialis, care se vrea orăşean cu tot dinadinsul), poetul parfumat şi stilat, purtător de guleraşe roz, care, plecând din lumea oficiilor urbane, la întâlnirea cu cititorul, îmbracă hainele sale kaki, cumpărate în acest scop, căci poezia nu poate purta haine roz, chiar dacă le are… E şi poeta care ascunde sub blugii unisex jartiera roz a glamourului celui mai nou. Aşadar, e pink literature, e poezia rozului ascuns…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *