„Povestea unui David basarabean care îl împunge cu penița de aur pe Goliat-ul sovietic e, eufemistic spus, puțin cam exagerată”

„Povestea unui David basarabean care îl împunge cu penița de aur pe Goliat-ul sovietic e, eufemistic spus, puțin cam exagerată”

Fragment din volumul în elaborare
CARTEA DIN MÂNA LUI HAMLET

Nina Corcinschi în dialog cu Andrei Țurcanu

 

N.C. Aș vrea, dle profesor, să discutăm o problemă mai delicată pentru literatura română din Basarabia postbelică, existența (sau alternanța) ei între disidență și oportunism, între manifestările rebele de creativitate și plierile (auto)anihilatoare ale scriitorilor noștri.

A.Ț. Când citesc (auto)mitologia tot mai bogată și mai exaltată a martirajului literaturii române din Basarabia sovietică, martiraj în care au încăput de-a valma cărți și scriitori șicanați de ispravnicul Bodiul sau de vreun grangure mai mititel de la CC, dar și autori care au suportat ani buni de pușcărie pentru gerontofilia unui libidou scăpat de sub controlul rațiunii ori implicați în alte fapte și întâmplări scandaloase fără nici o atingere cu literatura, mă apucă o tristețe fără de hotar. Putem vorbi ipotetic, cu o doză mare de certitudine, că, dacă n-ar fi fost teroarea regimului totalitar sovietic, fața literaturii basarabene ar fi fost cu totul alta. Dar mă întreb și altceva: în mod radical alta sau doar fără acel iz stătut și provincial, care străbate, inexorabil, de la un capăt la altul, aproape toate textele ei? N-am să mă refer la masochismul unui Alexandru Robot, ale cărui „creații” de după 1940, în comparație cu ce a scris și cum a scris până atunci, denotă mai mult un spirit schizoid decât o atitudine banală de oportunism. Aș putea să și greșesc dacă mă gândesc că majoritatea suprarealiștilor din România au devenit după 1944, brusc, promotorii și practicienii celei mai dogmatice literaturi realist-socialiste, apoi, după 1966, tot ei au fost primii care au ridicat drapelul estetismului onirist. Deși, într-o scrisoare către Nicolae Romanenco, George Meniuc i se plângea de ratarea carierei sale de creație, nu cred că George Meniuc, asupra căruia la noi planează o aură critică ușor adulatoare, a ratat totul din cauza regimului sau că în alte condiții ar fi devenit un scriitor remarcabil. E, totuși, un autor minor. Ca și Liviu Deleanu, ambii trecând, pe rând, prin experiențele cele mai contradictorii, de la modernism la dogmatismul proletcultist de cea mai joasă speță și înapoi la molcume îngânări în surdină a sonurilor blagiene, argheziene, barbiene etc.

N.C. Așadar, între alb și negru e mai mult gri decât am putea bănui. Astăzi, eșecurile literare sunt puse toate, de-a valma, pe seama sistemului sovietic opresant. E subtilă observația Dvs, precum că din creația multor scriitori din perioada sovietică, se dezvăluie, pe lângă un fenomen al închiderilor programate de sistem și un proces de închideri personale, ce include destule lașități scriitoricești, ba chiar și un talent insuficient cultivat. Experiențele de alunecare benevolă a unui parcurs literar viguros în hăurile neantizării partinice, și apoi revenirea la vechile unelte, urmată de noi căderi libere în ideologie, e cred un fenomen social psihanalizabil. Dvs., care veniți din background și/l cunoașteți sistemic, din interior, ați urmărit cum s-au creat mitologiile literare despre „diversionismul antisovietic” speculat de unii cu bună știință pentru o posteritate literară eroică. V-aș ruga să Vă referiți mai pe îndelete la acest capitol.

A.Ț. Un caz aparte, unul deosebit, indicând hotărât înfrângerea unui destin și returnarea unei căi de creație din albia ei firească, definită, îl reprezintă Nicolai Costenco. Exilul siberian de peste un deceniu și jumătate a produs în conștiința sa de creație o falie adâncă, fără putere de îndreptare. Întors la baștină, scriitorul oscilează constant între tensiuni de creație autentică și o abundentă maculatură oportunistă scrisă, macabru spus, „la comandă”, dar nesilit de nimeni. Ce a ieșit din aceste balansări-coborâri-ridicări arată mai degrabă jalnic decât tragic, trezind mai curând un sentiment de milă și jenă decât ideea de teroare și martiraj. Doar cartea de memorii „Povestea vulturului” mai șterge câte ceva din această impresie generală penibilă.

Martirajul (echivoc) al unor vocații fracturate, returnate prin supunere sau renunțare benevolă – da. Nu și martirajul reprimării brutale a unor tentative (măcar) de rezistență și revoltă. Cele câteva exemple de ardere a tirajului unor cărți publicate deja, cu excepția „Săgeților” lui Petru Cărare, o carte al cărei mesaj într-adevăr subversiv fusese hâtru drapat în haina unor convenții ideologice sovietice, nu au o motivare de reacție anti-sistem. „Descântece de alb și negru” este, în temei, o carte foarte cuminte. Nimic ieșit din comun, iar, în comparație cu următorul volum publicat al lui Dumitru Matcovschi „Melodica”, chiar mai bogat împănată, cu obișnuitele elogii ale lui Lenin și ale Partidului. Nu mai vorbesc de „Temerea de obișnuință” a lui Mihail I. Cibotaru, mediocră sub toate aspectele, ori de „Măslinul oglindit” de Ion Vatamanu, lipsită de orice semn cât de cât vizibil de răzvrătire sau gest diversionist. Și cartea „Hora luminii” de Gheorghe Cutasevici, ca să fim drepți – fără vreo valoare artistică, cu acrostihul „Asta-i Patria, etern cuvânt – ROMÎNIA”, a avut în epocă, după câte mi-amintesc, efectul echivoc al unei nesăbuințe gratuite și inoportune. Nu știu ce a contat mai mult pentru ca gestul autorului să nu treacă în conștiința publică, nici atunci, nici mai târziu, drept un act de curaj și de martiraj literar și să rămână doar la valoarea unui incident ambiguu: talentul său puțintel la fire ori faptul că, în urma isprăvii sale au avut de suportat consecințele o mulțime de oameni. Aceștia din urmă, de altfel, au avut grijă să insufle ideea unei făcături oculte. Deși Gheorghe Cutasevici a adus într-o carte de memorii mărturii interesante asupra întregului scenariu al „Horei…” sale, de până la apariția ei, și după ce placheta a fost dată la cuțit, iar autorul silit, ca membru de partid, să treacă prin furcile caudine ale principialității tovarășilor săi („generoasă”, totuși, dacă e s-o raportăm la gravitatea culpei!), suspiciunea și echivocul nu au fost împrăștiate.

Nici poezioara „Curcubeul” de Grigore Vieru, unde (tri)culorile curcubeului apăreau în ordinea tricolorului național românesc nu e altceva decât încă o nălucire a unuia dintre anonimii soldați-cenzori ai Partidului postați pretutindeni în labirintul de supraveghere editorială al epocii. Scrisă în 1960, publicată în carte în 1965, poezia, vorba lui Ion Ciocanu „a stârnit tămbălău” abia în 1970, la o republicare într-o plachetă de versuri pentru copii. Îmi place acest cuvânt aici – „tămbălău”, pentru că „diversiunea” a fost sancționată pe potrivă, printr-o simplă și halucinatorie decupare din cele 7000 (șapte mii!) de exemplare ale cărții a paginii cu pricina. Cu aceasta incidentul s-a consumat. Forurile diriguitoare au înțeles prea bine că la mijloc e doar o coincidență întâmplătoare. Probabil, într-un moment avansat de tipărire a cărții un oarecare băgător de seamă a observat potrivirea „diversionistă” de culori și a alertat „susul”, încercând astfel să-și demonstreze loialitatea ori să ia o măsură de siguranță pentru cazul „care nu cumva să se întâmple ceva”. E o practică tipică a epocii. Paul Goma a pățit-o chiar din partea unui prieten, fostul tovarăș de pușcărie comunistă, Alexandru Ivasiuc. Trebuie să recunoaștem, Grigore Vieru a fost un poet, iar în volumul „Aproape” a fost chiar un mare poet, unul, ca să-l citez cu propria sa referință la creația unui coleg, „atins de geniu”. Nu și un luptător capabil de îndrăzneli diversioniste. Cu o teamă de neînvins în fața Molohului cu numele URSS până în ultima clipă a căderii imperiului sovietic, poetul n-a fost în stare să riște nici în al doisprezecelea ceas măcar. Nu se prea cunoaște cazul, dar în 1988, când au venit acasă Nicolae Esinencu și Haralambie Moraru cu celebra scrisoare de susținere a limbii române, el a refuzat s-o semneze. Ce mai prilej, mai târziu, pentru slobodul la gură Esinencu să-l tachineze sardonic ani la rând! O făcea într-un fel aparte, cu histrionismul său caracteristic. Cum numai Grigore Vieru apărea pe la Uniunea Scriitorilor, el se apropia de primul întâlnit în cale și începea să-i strige în față cât putea de tare, ca să audă toată lumea din jur: „Grig n-a semnat!”. Bătea șeaua! Puțini știau dedesubtul acestor cuvinte, crezându-le o glumă oarecare a teribilistului Esinencu. Numai Maestrul, negru și rușinat, se șupurea ca o umbră, grăbit, cu capul în pământ, fără să privească la cei din jur.

Ca să rezum, „diversiunile” amintite mai sus, de care s-a făcut mare caz la noi mai ales după 1990, puține totuși, sunt în majoritatea lor doar niște incidente bizare și abuzive, ținând de hatârul ori de năzăririle vreo unui funcționar „nătărău”, vorba lui Andrei Lupan, de care „frontul ideologic” nu a dus lipsă niciodată. Nu de puține ori pelteaua ideologică era doar un pretext pentru infame combinații de carieră, vigilența sporită fiind mijlocul cel mai la îndemână pentru demonstrarea loialității față de partid. Pe de altă parte, perpetua căutare cu lupa de „diversioniști” și „diversiuni” era un factor verificat de intimidare, de ținere a oamenilor de creație într-o stare de frică și autocenzură permanentă. Unii „lucrători de răspundere” mai vanitoși făceau din aceasta chiar un sport aparte, impunându-și cu cinism față de gloata scriitorilor puterea suverană și disprețul (în comparație cu cel mai mic instructor din Comitetul Central – niște „scârța-scârța-pe-hârtie”, ce mai vorbă!). Vasile Stati, îndeosebi, era un mare amator de asemenea „combinații”, jucând cu o plăcere sadică și vicioasă într-un unic spectacol rolul de soldat credincios al Partidului și de vechil neînduplecat și temut peste „ogorul literar”.

N.C. Ce s-a întâmplat cu „destinele întoarse” (formularea vă aparține) de roata necruțătoare a istoriei? Adevăratul martiraj literar a existat?

A.Ț. Povestea unui David basarabean care îl împunge cu penița de aur pe Goliat-ul sovietic e, eufemistic spus, puțin cam exagerată. Disidență a făcut numai Ion Druță. Una cu intermitențe și ambiguități, personalizată la maximum într-o confruntare dintre autorul cu cele mai vădite în epocă virtuți de scriitor național și prim-baronul local al PCUS, Ivan Bodiul. Acesta din urmă era gata mereu să curme în fașă, autoritar, orice atentat la întâietate în feuda sa, având și o ură viscerală, proprie satrapilor mancurtizați dintotdeauna, față de tot ce ținea de ființa națională a „supușilor” săi. Despre statutul deosebit al lui Ion Druță în cadrul sistemului am vorbit deja. În rest, dacă e să mă refer la procesul literar în ansamblu, au fost unele îndrăzneli ale scrisului, cu o conotație accentuat națională sau, cu un termin demonizat de o hermeneutică corectă politic, „naționalistă”, mai ales între anii 1966-1970. Dar după 1972 tonurile aspre, disonante se înmoaie și se diluează până la contopirea cu patosul imnic-sărbătoresc oficial, acela care vrea să adeverească apropiata întronare a armoniei a toate celea prezisă de profeticul program al Partidului. L-a forțat cineva, de exemplu, pe Aureliu Busuioc să scrie după „Radu Ștefan Întâiul și Ultimul” piesa „Și sub cerul acela” ori să lunece în jos, într-un mod penibil, de la „Singur în fața dragostei” până la „Strungarul și pianista”? Firește, nu. Cu atât mai mult că, după 1990, el a fost singurul scriitor din generațiile mai în vârstă care a întors nu numai macazul ideologic (cel sovietic cu cel românesc), dar și pe cel artistic, soldat cu un roman de excepție al literaturii române post-totalitare, „Hronicul găinarilor”.

N.C. În această atmosferă pestriță, care au fost marile noastre ratări literare? Mă refer la poezia sau romanul (sau oricare alt gen) care ar fi putut face răsturnări de viziune și ar fi putut marca o altă epocă în evoluția literaturii de la noi. Avem scriitori sacrificați?

A.Ț. Cred că unicul scriitor care a suportat o tragică ruptură interioară, un șoc de creație din care nu și-a mai revenit a fost Vladimir Beșleagă după respingerea romanului „Viața și moartea lui Filimon sau calea anevoioasă a cunoașterii de sine”. Astăzi, privind în retrospectivă, putem afirma că „șocul” (sau dramatismul unei mari ratări) a fost cu efecte mai largi și mai profunde, incluzând chiar ratarea de către proza noastră în genere a unei paradigme artistice cu deschideri multiple spre modernitate și post-modernitate, un trend care ar fi putut fi salvator pentru închistările ei tradițional-ruraliste de viziune și de formule narative. De aceea putem vorbi, în acest caz, de o reacție de sistem. La mijloc a fost însăși Voința oarbă de reprimare a unui regim totalitar, care nu admite ieșirea din tiparele de creație comode ale „căldicelului”, și nicidecum bunul plac abuziv (și întâmplător) al cuiva anume. Să fie clar, Haralampie Corbu este doar instrumentul, nu și cauza respingerii lui. De altfel, în recenzia internă pentru editură, el a punctat fin și exact liniile estetice de forță ale romanului: „V. Beşleagă se dovedeşte a fi, în cadrul prozei moldoveneşti, neîntrecut în ceea ce priveşte crearea atmosferei generale, pline de tragism, cu izbucniri sau licăriri de lumină la anumite intervale de timp şi distanţă spaţială… Scriitorul posedă la perfecţie şi cultivă stăruitor arta imaginei sintetice, imaginei-metafore, capabilă să sugereze situaţia-limită a eroului său, a conştiinţei lui.” Trista realitate e că însăși formula de roman cu care venea autorul, cu toate inovațiile și libertățile sale artistice, era inadmisibilă în principiu pentru sistem. Dogma, reducționistă și suspicioasă, nu putea să nu vadă în complexele și „anevoioasele” eforturi ale „cunoașterii de sine”, cu formulele lor estetice trecând peste limitele accesibilității „medii”, o primejdie publică, un pericol de moarte. Sistemul încerca să țină sub control totul, motiv pentru care și vroia ca toate să fie simple, înțelese și clare până în pânzele albe.

După ꞌ90 unii critici din România, mai puțin afectați de patriotismul plângăcios față de ficțiunile martirajului confraților basarabeni, și-au arătat nedumerirea și chiar desconsiderarea față de semnele de retardare estetică a literaturii din Basarabia. Aceștia, la rândul lor, agasați de observațiile fără reverență ale răutăcioșilor (puteți să le spuneți și „răuvoitorilor”, ca pe vremuri) esteți de la București ori din altă parte, au apăsat la maximum pedala „martirajului”. În consecință, realitatea și adevărul literaturii basarabene au fost acoperite definitiv de vaierele dulcege și caraghioase urcându-se către ceruri(ile României) dintr-o închipuită Vale a Plângerii Literare cu centrul în barul USM.

Obiectiv vorbind, mucegaiul retardării estetice, destul de puternic și de persistent ca să nu se poată face abstracție de el, este chiar „fructul” dorit de sistem, „împlinirea” idealului de creație al dogmei realismului socialist, afișată de unul din „criteriile” sale de bază – „caracterul popular al literaturii”.

Primitivismul artistic, am putea spune, nu ține numai de gustul komisarilor ideologici (mai încoace unii dintre aceștia erau destul de școliți ca să citească și să se delecteze și cu o altfel de literatură decât cu cea programată în codul genetic literar sovietic de un Demian Bednâi), ci și de sistemul reducționist-dogmatic al concepției de viață „materialist-dialectice” impusă în toate sferele activității umane și sociale. Aici se vede limpede o dramă reală a literaturii române din Basarabia, care, de fapt, e tragedia mai generală a unei societăți luată și ținută în captivitate de către un regim totalitar.

N.C. Literatura să coboare la mase, nu invers – parcă așa suna lozinca! Și, scriitorii neamului, s-au executat aproape in corpore… Din naivitate? ignoranță? comoditate? oportunism?

A.Ț. Tot atât de adevărat e și faptul că acest primitivism obositor, cultivat cu ostentație, nu-i altceva decât o comodă și „armonioasă” coabitare (putem spune chiar o colaborare) a scriitorilor cu sistemul sau, mai pe șleau spus, un semn limpede de lașitate de creație. Sub acest aspect, curajul majorității autorilor basarabeni este derizoriu, iar „martirajul” lor – o ficțiune post-decembristă (din care unii au profitat din plin) pentru export dincolo de Prut.

Există cu adevărat doar martirajul literaturii române din Basarabia, la care însă și-au adus contribuția și ei, scriitorii, cei care în loc să-și cultive ogorul, conștiincios, într-o competiție temerară cu marile valori estetice ale literaturii universale, au preferat, spre satisfacția stăpânirii totalitare sașii și câinoase, săpăliga primitivă „nativă” și răscolitul de mântuială, sub dicteul unor impulsuri viscerale, a țelinei literare.

Dar, ca să fim sinceri până la capăt, marele, profundul, tragicul martiraj al Basarabiei sovietice în domeniul ce ține de „literatură și artă” este cel suportat de gustul public, de inocularea în cititorul de masă a unei ideii deformate, perverse, reducționiste, ideologizante și retardate, despre scris și despre tot ce ține de domeniul esteticului. Microbul a fost adânc infiltrat în conștiința publică de „munca” zi de zi, „ceas cu ceas” (ca să citez o poezie celebră pe care fiecare copil basarabean era obligat s-o învețe pe de rost), mai întâi, de compunerile aflate pe linia strictă trasată de ideologia Partidului (de genul „Tinereții fără moarte”, „Pohoarnele”, „Sat uitat”, „Lumina” ș.a.m.d.), apoi, după 1970, de o întreagă literatură dulceagă și liricoidă, cu o tematică și o viziune estetică a lumii de la coada vacii și cu „eroi” abulici, moldoveni sovietici tipici, purtând pe frunte sub o cușmă fabuloasă, ca un stigmat congenital, mereu aceleași semnalmentele de primitivi exotici.

N.C. C. Putem spune că această literatură, de aducere în prim plan a moldoveanului simpluț, obedient, rătăcind fără sens printre cărările istoriei, dar camuflat într-un folclorism de mucava, cu „naționalele” opinci și cu nelipsita lui cușmă de miel, a avut același efect de îndobitocire a cititorului ca și cea declarat sovietică? A fost și ea, în egală măsură, complice la fabricarea dintr-un homo sapiens a unui homo soveticus?

A.Ț. Homo sovieticus nu este numai mancurtul care s-a dezis de identitatea sa națională sau de cea generică de om, ci, poate în primul rând, mai ales după 1990, și această creatură fadă, cu o sensibilitate rudimentară și o cultură ruptă pe apucate, eclectică și sumară. Folclorizant și aproximativ în toate, acest diletant și semianalfabet, creatură a sistemului totalitar (inclusiv a literaturii acestui sistem și a gustului estetic pervertit, care mai persistă, pocit cum este, și azi), fie că-i îmbrăcat în „odăjdii” de academician, fie că se dă pe lângă familia regală în frac și papion, rămâne ceea ce este – un fandosit primar, un pauper tembel și fără dignitate. Descoperim ușor la el nu numai o cușmă intrată în derizoriu din cauza etalării ei ostentative, ci și reacții emoționale și de comportament, moduri de gândire și trăsături de caracter specifice operelor sau personajelor autorilor sovietici basarabeni care au fost pentru generații întregi, în școală și la facultate, o lectură obligatorie.

Deloc întâmplător, în acest sens, ca o reacție firească la mărginirea estetică și la formulele literare revolute din textele anterioare „simple și înțelese”, resurecția, în perioada imediat post-sovietică, a unui curent estetizant textualist, cu inerentele complexități combinatorii de diverse registre literare și cu savante jocuri intertextualizante. Numai că nu aceste experimente au curățat drumul pentru o altă față a literaturii, deși prezența lor a zdruncinat întrucâtva infailibilitatea unor poncifuri înșurubate adânc în conștiința literară a cititorului basarabean. Nici modul alternativ de „simplitate” cu care au venit tinerii de după ꞌ90 nu a fost mai fructuos. În afară doar de unele persistente ecouri de scandal datorate epatărilor de limbaj sau accentelor porno, „simplitatea” compunerilor lor, venind pe linia unor sincerități pretins salingeriene, nu a fost productivă. Le-a lipsit timbrul răscolitor-dramatic al vocii personajului-narator din romanul „De veghe în lanul de secară”, care și face din această scriere o capodoperă. Doar Ștefan Baștovoi, în „Iepurii nu mor”, a reușit să rupă cu adevărat zăgazurile, combinând firesc, cu măiestrie, candoarea infantilă a tonalității narative cu inserții textuale suprarealiste și cu pigmenții unei fine ironii auctoriale răsfirată în subtextul narațiunii.

 

(Text apărut în revista Sud-Est cultural, nr. 1, 2015, p. 31-37.)

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *