Profilul dialogic al poetului Emilian Galaicu-Păun. Arme grăitoare

Profilul dialogic al poetului Emilian Galaicu-Păun. Arme grăitoare

galaicu-arme-graitoareCâţiva ani în urmă, într-un studiu asupra romanului Gesturi. Trilogia nimicului, puneam în evidenţă structura dialogică a textului lui Emilian Galaicu-Păun, în sensul constatării unei voci care pronunţa ideile individuale ale autorului asupra literaturii, definite în raport cu alţi autori. Cum bine se ştie, primul său roman deschidea uşa, în spiritul optzeciştilor, spre un palier al speculaţiei teoretice, al metaliteraturii. Scriitorul demara discuţii pe marginea mai multor idei şi concepte din zona teoriilor postructuraliste, unul din centrele de gravitaţie fiind aserţiunea barthesiană de răsunet ”moartea autorului”. Constatând faptul că Emilian Galaicu-Păun era şi mai continuă a fi unul dintre cei mai vehemenţi susţinători ai ideilor lui Barthes, scriam atunci că nu trebuie ignorat şi un posibil dezacord şi că o perspectivă în acest sens asupra majorităţii afirmaţiilor şi construcţiilor ideatice din roman, adică aplicarea unei logici apofantice, a antilecturii, ar face auzibilă o voce care îşi revendică dreptul de a vorbi din numele nu doar a autorului, dar în genere, a persoanei, a individului uman care este pe contrasens cu ideea, tot mai înrădăcinată în cultura postmodernă, potrivit căreia în orice text actorii enunţării sunt codurile literare sau culturale, obiectele care au asimilat subiectul uman. Din acest unghi, expresia finală – „Personne c’est moi” consemna o stare de alertă a subiectivităţii, o replică a creatorului împotriva textului care aproape că l-a devorat. Cu greu, dar printre vocile care pledau pentru dominanţa textului îşi făceau loc şi cele susţinând re-antropologizarea culturii/limbii/literaturii. Meritul autorului e că a putut să anime şi să angajeze într-o conversaţie aceste voci diferite pentru a-şi refracta propriul discurs.

Această structură dialogizată caracterizează şi reflecţia lirică a scriitorului. Dovadă convingătoare stă noul său volum antologic, Arme grăitoare. Antologie de versuri. Ediţie ne varietur, Cartier, 2015. O antologie, mai ales la a doua ei ediţie, presupune o arhitectonică bine-gândită în vederea definirii, printr-un ansamblu poetic, a fiinţei integrale a creatorului (relativ integrală: scriitorul este în viaţă şi în plină forţă; se poate oricând completa). Astfel că poemul iniţial, Carte nu ştié, ce numai iscălitura învăţase de o facé, poate fi citit, aşa cum cere tradiţia, ca pe o artă poetică, ca pe un text care iniţiază, edifică. În viziunea mea, pe dimensiunea metaliterară (şi nu numai, dar intenţia mea e să mă încadrez doar pe segmetul vizat) acesta se structurează ca o conversaţie între autorii unor programe şi viziuni literare. Este un dialog în palimpsest: între maestru şi ucenic, între generaţiile poetice, între varii concepţii asupra literaturii, între textele autorilor etc. Câteva segmente de poem funcţionează ca replici în această comunicare. Iată câteva mai evidente care susţin, la general, esenţializarea modernistă şi a împlinirea poeziei în planul expresiei: ”să ridici prin puterea de abstractizare, plimbându-te printre morminte/ şi cruci, cimitirul la schema/ unei fraze subordonate de timp loc mod ş.a. a zâmbit profesorul/ de sintaxă”; ”să adânceşti săpătura-n cuvânt, a rânjit profesorul de mor-/ fologie prin cumul gropar, cu un rând de hârleţe în plus decât cum/ cere norma doar pentru ca sensu-ngropat în cuvânt să rămână/ nepătruns de prostime şi ploi cât mai mult posibil”. Celălalt capăt al poemului înscenează prin inserţia faptului biografic cu bunica Emilia, o pledoarie pentru autenticitatea scriiturii (Carte nu ştié…). Pe mijloc pronumele eu şi opţiunea acestuia subliniată: ”eu de sus de pe marginea gropii când o petrecui cu privirea pentru totdeauna/ am văzut frumuseţea turnată în forme noi/ moi de femeie şi-acestea intrând/în pământ ca/ (viţa verde de iadără pusă-ntre foile bibliei vechi de familie să se usuce şi care/ răzbunându-se intră în sfânta scriptură pătrunde în litera legii urmând/ la-ntâmplare geneza şi apocalipsa exodul şi pildele ecleziastul şi faptele/ până dă de cântarea cântărilor până se culcă-n versetul 5,3:/ «mi-am scos haina…») ”. Fragmentul defineşte o viziune postmodernistă asupra literaturii, o opţiune pentru estetica formei cu puternice accente hedoniste şi livreşti, dar şi pentru autenticitatea eului, definită în cheie antropologică şi psihanalitică.

Preocupaţi de autenticitate, optzeciştii stăruie în necesitatea prezenţei autorului ”cu trupul său viu în text”. Corpul cu senzorialitatea lui individuală, cu vorbirea lui particulară asigură autenticitatea literei, textului care e sistemul osos al codurilor retorice. În felul acesta, este justificată recurenţa gestului la Emilian Galaicu-Păun, de la primele poeme până la volumul de faţă, inclusiv. În studiul meu, menţionat mai sus, presupuneam că scriitorul cuprinde în noţiunea şi simbolul gestului acea verbalizare prediscursivă, de până la cuvânt care păstrează ideaţia metafizicului. Pentru că e clar: scrtiitorul nu refuză metafizicul, textele sale fiind conotate filosofic şi religios, doar că îşi propune să îl exploreze sistematic prin prisma corporalităţii.

Josef Grand, personajul lui Camus din Ciuma care îşi redacta mereu romanul, reluându-l de la capăt, nu este pomenit întâmplător în poemul-incipit. Toate poemele din acest volum, dar şi toate cărţile lui Emilian Galaicu-Păun se arată a fi, în mare, redactarea, mereu de la început şi în alte forme, rescrierea aceleiaşi intenţii de a aşterne pe hârtie dialogul între text şi existenţă, între scris şi trăit, între literă şi gest. Lărgind cadrul, fiecare generaţie rescrie poezia strămoşilor. Este foarte expresivă în acest sens invocata scenă cu bunica Emilia care îmbracă în forme poetice, pe de o parte, încrederea de sorginte barthesiană că stilul, limbajul unui autor nu este expresia subiectivităţii unui autor şi că scriitura este întotdeauna infiltrată de valori ideologice şi sociale canonizate. Pe de altă parte, stă eul autentic convertit stilului epocii sale şi, deopotrivă, răzvrătit, situat pe contrasens cu sistemul.

La celălalt capăt al volumului şi plasat pe orizontală, poemul de final închide cercul, definind profilul dialogic al poetului Emilian Galaicu-Păun: ”… poezia e altceva, o fiinţă plecată/nainte de vreme, pe care/ o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor -, îmbătrânind împreună./ de la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie «prin predecesori»” (fratele emil). Poezia e un dialog continuu între ”emil spânzurat” (strămoşul mort, canonizat şi iconizat în ”arme” cu sensul de semne heraldice, de blazon familial) şi ”emil suicid” (viu, grăind, dar sublimându-se irevocabil în cuvânt), ale căror replici se confundă până la suprapunere. Pentru claritate chem în ajutor aseerțiunile postfaţatorului acestei cărţi, criticul Ion Pop: ”Versul ramificat de obicei al poemelor cotrobăieşte în toate cotloanele micii/marii experienţe de viaţă care se transmite, între gărzi cărtureşti, ca pentru a exploata orice zvâcnet propus transcrierii pe pagină, cu conştiinţa concurenţei imediate a literei, înregistrată însă, cum spuneam, fără mari nelinişti, fiindcă obstacolele puse de memoria culturală şi de contiguităţile ei asociative sunt întâmpinate şi integrate mai degrabă cu calmul, uneori chiar amuzant, a celuia care ştie că asemenea bruiaje sunt de ordinul unui soi de firesc al experienţei (post)moderne a poeziei, ce nu poate fi deloc naivă şi aurorală, ci e obligată să-şi recunoască eredităţile şi moştenirile livreşti. Aşa se face că poemele sunt, toate, un soi de palimseste, cresc pe straturi cultural-simbolice care cer prospectări atente şi circumspecte, solicitând o anume acuitate hermeneutică”.

Punct şi de la capăt. Poetica lui Emilian Galaicu-Păun se reazemă de trei elemente: gestul, care înseamnă ancorarea în metafizic („eul propriului eu„); corpul / trupul / sângele – implicarea a eului biografic cu existenţa lui autentică şi cuvântul – arta utilizării codurilor retorice. Antologia clarifică felul în care s-au configurat aceste elemente de-a lungul anilor şi a volumelor. După apariţia primului volum, Levitaţii deasupra hăului (1991), s-a vorbit de nota puternic expresionistă, probabil şi pe motiv că pe coperta cărţii era înserată imaginea tabloului lui Edvard Munch Strigătul. Gestul exploziv apare de mai multe ori în poeme, consemnând acea forţă care ridică fiinţa deasupra ”hăului” existenţial, acea tensiune extremă de tragic mesianic şi apocaliptic (Al. Cistelecan) care împleteşte, în bună tradiţie a poeziei basarabene, politicul şi religiosul.

Atitudinea de sorginte avangardistă pavează drumul pentru altă manifestare ce îl caracterizează pe scriitor şi îi conturează un profil cu impact numit, ca să folosesc o sintagmă vehiculată, „şocul Galaicu” – experimentalismul alimentat teoretic de dadaism, semiotică, textualism, intertextualitate, antropologie. Logica dispunerii acestor influenţe este una care consemnează evoluţia de la visceral la cerebral. Cum bine menţiona criticul Al. Cistelecan, poemele lui Emilian Galaicu-Păun sunt mai degrabă „viziuni constrânse decât eruptive”, migala şi rafinamentul livresc predominând asupra stihialităţii. Acest lucru îl face dificil pentru cei care s-au obişnuit să ingurgiteze „poezie leneşă”, vorba maestrului poeziei ermetice, Ion Barbu. Într-adevăr, textele lasă pe dinafară cititorul care nu are răbdarea să urmărească limbajul cu volute, sincope, trimiteri livreşti, cascade de cuvinte şi semne grafice ingenioase. Virtuozitatea remodelării limbajului este menţionată unanim de către toţi exegeţii volumelor care au urmat: Cel bătut duce pe Cel nebătut (1994), Yin Time (1999). Dar mai cu seamă, acestea sunt pe de-a dreptul insurmontabile pentru cei care nu au lecturi şi nu pot face faţă, nu se pot implica în dialogul intertextual (între texte, coduri culturale etc.) şi, implicit, interacţional (între autorii diferitelor viziuni asupra poeziei).

„La închiderea ediţiei” întâi a volumului Arme grăitoare (2009), poetul şi criticul Şerban Foarţă constata: „Emilian Galaicu-Păun e, fără a fi un propriu-zis ermetic, unul dintre cei mai dificili poeţi ai noştri. Greu de spus în câteva cuvinte cam ce şi cine este el. În primul rând, el nu-i un nume, ci, expressis verbis, un graffito: em. g.-p. El este scris: rescris, prescris, greu de descris (de scris!) pe scurt; şi şi mai anevoie de înscris în scris/într-o inscripţie lapidară… Ceea ce se vede cu ochiul liber e că poetul nostru e contradictoriu în exces (…) Fundamentala contradicţie însă a acestei poezii este aceea dintre simplu şi savant, dintre vitalitate şi livresc, dintre naiv şi prea-sofisticat”. În replică, Ion Pop susţine că tensiunile, contradicţiile, „nervozitatea greu reţinută” din exerciţiul de ars combinatoria este „în strictă dependenţă de impulsuri şi stări trăite intens, încât poemele ne introduc (şi ne menţin acolo cu obstinaţie) în laboratorul însuşi unde vasele comunicante, «umbră a trupului… de sabat… peste literă», au fost puse în funcţiune”.

Am trecut aici pe scurt această discuţie pentru a arăta că doar un poet cu un imaginar dialogic dezvoltat şi o capacitate de a crea forma elaborată, literară a acestui imaginar, poate provoca, prin poezia sa, implicarea vie, dorinţa de întâlnire şi cunoaştere reciprocă a unor poeţi cum sunt Alexandru Cistelecan, Şerban Foarţă, Ion Pop şi alţii – sclipitori. Pentru că „de la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul” atunci când îşi consemnează contribuţia sa în literatură „din locul său unic în istorie” (M. Bahtin).

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *